LEGENDE

        Dealul Prigoroiu situat in Plostina este locul cu multe comori ingropate printre care si un tezaur de trei cazane.Cele trei cazane se gasesc in culmea Prigoroiului in locul numit hotarul Lupoii si sunt legate cu lant intre ele iar capatul lantului se afla sub o piatra ingropata la mica adincime si din acel loc se vad cele trei cruci de la biserica din Zegujani de la biserica din Lupoaia si  cea de la clopotnita din Porcasa . Cum cobori din culmea Prigoroiului spre ogasul fantanii ruginii in stinga sunt trei pomi mari doi peri si un nuc.La primul par se afla un cazan ingropat cu aur, la al doilea par se gaseste un burduf de bivol plin cu bani, iar la nuc o caldarusa cu aur si argint. De asemenea deasupra de stiubeiul din fata Prigoroiului sunt multi bani ingropati.

Informatii exacte despre aceste locuri se pot obtine de la Ilarie Dafinoiu din Plostina.

 

Comoara lui Tudor si cazanul boierului

 Orice comoara e imbracata intr-o legenda. Pe la sate inca circula multe povesti. Zice-se ca cei care descopera comori si se folosesc de ele nu vor avea viata buna. La Pades, Closani si Tismana sunt semne ca ar exista un tezaur ascuns chiar de Tudor Vladimirescu.

 Satenii spun ca Tudor si-ar fi ascuns comoara intr-o pestera si ca o parte din aceasta a fost descoperita si luata de localnici. Tudor Vladimirescu a fost vataf de plai si ar fi ascuns galbeni in zona Pades, locul de unde a inceput Revolutia de la 1821. Inainte de inceperea Revolutiei, Tudor a pus in siguranta comoara. Istoricii tin sa contrazica cele spuse de oamenii locului, precizand ca ar exista o astfel de comoara in zona Pades, dar aceasta ar fi fost ascunsa de un principe sarb. Tudor Vladimirescu a avut multe datorii inainte de a muri, insa a fost in relatii foarte bune cu boierii Glogoveanu din Mehedinti, unii din bogatasii vremii.

 Cazanul boierului Dadulescu

 In comuna Stejari, boierul Aurica Dadulescu a ingropat un cazan plin cu monede de aur pentru ca se dispusese confiscarea averilor. Ca sa nu uite unde l-a ingropat, a plantat in acea zona un scorus. Era o regula: cine ingroapa o comoara sa faca o troita si un blestem. Dadulescu le-a facut si pe acestea. Urmasii boierului spun ca blestemul ar fi fost acela ca cine va gasi comoara, daca nu va construi o biserica sau manastire, sa moara. Banii nu au fost descoperiti nici pana in prezent, desi urmasii boierului s-au trezit de foarte multe ori cu gropi sapate in jurul copacului.

Banii umbla

 Batranii din sat povestesc ca de Sfantul Gheorghe, noaptea joaca banii. De la distanta se vad lumini pe langa copac si numai cine le vede are sansa de a descoperi comoara. Au fost multe persoane care au vazut luminile si care au si cautat banii, dar nu i-au descoperit.

Au apelat chiar la un detector de metale, insa atunci cand au sapat nu au gasit nimic. Copacul este ars la baza si tot batranii spun ca din cauza comorii s-ar fi intamplat acest lucru. Unii oameni au gasit si explicatia faptului ca banii sunt de negasit. “Banii se plimba pe sub pamant. Unul dintre urmasii boierului a si mutat troita si asteapta sa vina comoara”, ne-a povestit o batrana. ( GABRIELA MLADIN )  

Purtatorii tezaurului de la Tismana au murit impuscati

 In Gorj, la Manastirea Tismana, tezaurul romanesc a fost adus in 1940. Intr-o pestera aflata sub Manastire, lingourile din aur au stat depozitate mai bine de patru ani. Cei care pazeau tezaurul s-au imbracat in sutane de preoti, pe sub care purtau arme si s-au amestecat printre maicutele de la Manastirea Tismana. Prin acea pestera curge un izvor, iar misiunea oamenilor cu sutane a fost dificila. La sfarsitul anului 1944 s-a dispus ca tezaurul sa fie dus la Bucuresti.

 Coceni pretiosi

 De la Manastire pana la gara din Targu-Jiu, lingourile de aur au fost carate cu ajutorul carelor cu boi. Dupa ce si-au dat jos hainele bisericesti, cei care asigurau paza si transportul tezaurului s-au deghizat in tarani. In carute, deasupra aurului, aveau coceni de porumb sau lemne. Pe drum, in localitatea gorjeana Baia de Fier s-au oprit, si la un profesor pensionar au lasat trei lazi cu lingouri de aur.

Din gara Targu-Jiu, tezaurul a ajuns la Bucuresti. De acolo a fost preluat de alte persoane, insa oamenii din Baia de Fier povestesc ca barbatii care au avut misiunea de a transporta aurul pana in Capitala, au fost impuscati pentru a se pierde astfel urma oricarei informatii despre tezaur.

Directorul Muzeului Judetean Gorj, Vasile Marinoiu, povesteste cum cei de la Bucuresti aflasera ca trei lazi cu lingouri s-au “pierdut” pe drum. “S-au intors sa-l caute, dar nu s-a mai gasit nimic din tezaur”.

 Umbra mortii

 Profesorul pensionar la care a fost lasat tezaurul a murit la cativa ani dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial, iar batranii care cunosteau povestea celor trei lazi pline cu aur nici nu-si mai amintesc numele acestuia. Dar toata lumea stie ca o parte din comoara a fost lasata in Gorj, nu se stie unde. In Baia de Fier, dupa retragerea trupelor germane, locuitorii comunei au inceput sa moara pe capete. S-a gasit o explicatie: ca moartea acestora ar fi fost cauzata de apa otravita de catre nemti. Mai tarziu, batranii satului au stabilit legatura dintre tezaurul ramas in sat si moartea localnicilor. Toti cei care au murit erau suspectati ca ar fi pus mana pe acele lingouri.

 Marturie

 Actualul comandant al Politiei Targu-Jiu, Liviu Balanescu, isi aminteste ca batranii din Baia de Fier povesteau la gura sobei ce s-a intamplat cu tezaurul. Pana anul trecut a trait unul dintre cei care l-a cunoscut pe profesor. Nimeni nu mai stie ce s-a intamplat cu lazile cu lingouri, insa toti cei care au ca ( GABRIELA MLADIN )

 Stima banilor (II)

 Diavolul - cheme-se Nichiduta sau oricum, este cel ce mai intotdeauna, fie singur, fie ca sta pe scaun cu cei 12 ministri, cum se intampla in lacatuita comoara lasata de-un pasa in Muntele Tetin, - stapaneste comorile rele, pentru care cuvant este botezat chiar cu numele de Cel-de-pecomoara, - “Dracusor mic, negru ca ceaunul, cu fes rosu in cap, cu ochii ca focul si cu niste canci la mana, ca dintii pieptenilor de calti”, ceea ce este tot una cu “Dracul-gol”, adica, “curat Dracul”.

El vine la comoara in clipa cand omul ce-o ingroapa ori o incuie, face legamantul si ramane stapan atata cat trebuie, sau atata cat poate, ingaduindu-si cateodata sa faca si cate o inlesnire muritorilor, cum de-a dreptul o face si in alte imprejurari.

“Zice ca erau trei frati saraci, si au pornit prin padure. Unul din ei a zis ca sa jupeasca un copac sa faca funie si sa-si deie drumul acolo, sa vada ce-i. Au intrat doi si cel mai mare a ramas afara. Necuratul sta la masa. I-a intrebat ce vreau? Cel mijlociu ceru un sac de carbuni. Si-i dadu. Cel mic, un sac de galbeni. Iar ii dadu. Au scuturat de funie si fratele lor i-a scos. A mers si acesta si a cerut trei saci de galbeni. Diavolul s’a maniat foc c’a cerut trei, fara sot si l-a pus la lucrat fierul, un an; a zis ca de ce n’a cerut ca cel mic... Dupa un an, cand a iesit cel mare, numai avea piele pe trup; toata i-a fost arsa de foc; numai ciolanele i-au fost ramas”.

Si in sfarsit, alta povestire tot despre aceasta comoara: “Un om din Ciucur zice ca-si omorase femeia, si in loc sa-l spanzure, i-a dat drumul acolo. Dracii din launtru l-au intrebat ce cauta intre ei; nu se teme?

- Faceti cu mine ce-ti vrea, ca eu tot am sa mor, ca mi-am omorat femeia! - Te stiu - zice unul -, doara eu te-am iudit trei ani ca s’o omori! Si pentru ca sa aiba semn ca a fost acolo, i-a dat o pereche de pistoale de diamant ce lumina locul. Prezesul le-a luat dela el si le-a pus in cuiu, dar Necuratii i le-au luat si au pus niste copite de cal in loc. Cand s’a uitat prezesul, a avut ce vedea!”.

 “Joaca banii” la Terpezita-Dolj

 Comoara ar fi fost ingropata de turci, in timpul unei invazii, candva prin secolul al XIV-lea, in aceeasi groapa cu tinerii din sat, care au fost macelariti. Turcii au pierit si ei, in lupte, astfel ca nu ar mai fi ajuns niciodata sa-si dezgroape aurul.  

Satenii spun ca, o data pe an, in noaptea din ziua urmatoare macelului, in poienita respectiva, se vede o lumina mare, iar “monedele de aur joaca in hora”. Cine le vede, moare. Asta daca nu cumva “i-a fost scris sa se imbogateasca”.

Batranii comunei doljene Terpezita sunt convinsi ca undeva in apropierea satului lor, la marginea unei padurici, este ingropata o comoara blestemata. Oamenii spun ca laditele pline cu monede de aur asteapta sa fie descoperite de cateva sute de ani, insa daca persoanei care le gaseste “nu i-a fost scris sa se imbogateasca”, atunci aceasta moare pe loc. Legenda dateaza de prin secolul al XIV-lea, din timpul invaziilor turcesti in Tara Romaneasca. “Atunci, cand au navalit turcii in satul nostru, era intr-o duminica si toti tinerii, baieti si fete, erau la hora, intr-o poienita din apropierea padurii. Turcii i-au omorat pe toti. De teama sa nu fie siluite, unele fete au apucat sa se arunce intr-o fantana”, povesteste una dintre batranele comunei, Elisabeta Ungureanu, 64 de ani. “Turcii aveau cu ei cufere pline cu monezi de aur. Ca sa nu le mai care dupa ei, in timpul invaziei, catre nord, le-au ingropat cu oamenii omorati, intr-o groapa comuna. Au stabilit sa dezgroape aurul la intoarcere, catre Turcia. Numai ca au murit in timpul bataliilor, in Tara Romaneasca, astfel ca aurul a ramas acolo. Numa’ ca nimeni nu stie, exact, unde e ingropat”, mai spune batrana.

BLESTEM. Cei mai varstnici dintre sateni sunt convinsi ca in apropierea satului lor este ingropata o comoara, insa nu o cauta deoarece ar fi blestemata. “Banii de aur sunt blestemati. O data pe an, in noaptea de dupa ziua macelului, banii joaca. Adica joaca in hora, se aud lautari, chiote, se vede lumina mare. Exact ca oamenii care au fost omorati, atunci, de turci. Asa se povesteste din batrani. Daca persoanei care-i vede i-a fost scris sa se imbogateasca, atunci aceasta ii gaseste. Daca nu, moare pe loc. Asa ne-au povestit noua parintii nostri, lor - parintii lor si tot asa. Se stie din batrani ca e o comoara ingropata undeva, la marginea padurii, langa sat, intr-o poenita”, mai spune Elisabeta Ungureanu.

SCEPTICISM. Tinerii nu se arata insa la fel de increzatori si sunt de parere ca legenda “este pentru adormit copiii mici”. Autoritatile se situeaza la acelasi pol.

Pana una-alta, legenda este departe de a muri, caci, asa cum a circulat, si pana acum, tot asa va fi povestita si de azi inainte copiilor si nepotilor, seara, inainte de culcare, sau in duminicile insorite. Poate exact ca aceea in care au pierit, in secolul al XIV-lea, tinerii din comuna Terpezita. ( CRISTIAN VASILCOIU )

 Stima banilor (III)

 Daca Duhurile comorilor sunt suparate peste masura cum ar fi la o suparare a locurilor cu comorile, ele primejduiesc nu numai pe cei ce le supara, dar chiar si localitatea intreaga a surpatorilor. Despre comoara din muntele Tetin de langa Cernauti se spune ca daca ar lua cineva piatra de acolo si ar strica culcusurile necuratilor, acestia ar sfarama Cernautii.

Cateodata, Duhul pazitor al comorii se aciuaza si prin locurile vecine, cand acestea-i sunt prielnice; astfel sunt fantanile, cari se cunosc dupa apa lor care este “grea”. Dintr-o astfel de fantana, ca sa se alunge Duhurile necurate, trebuie sa se faca in preajma ei sau pe ghizdele semnul crucii.

La acesta vom adauga un alt soiu de Stima, pentru alt soiu de comori, - acele ale pamantului inghetate acolo de la “inceputul inceputului “ - Valve si bai. Baile sunt, pentru Ardeal, minele; deci sunt mine sau bai de aur, asa de frumos descrise de dl I. Agarbiceanu in romanul sau “Arhanghelii”, cari sunt stapanite de Valve.

 Tezaure instrainate

 Doua tezaure importante din aur, descoperite in Transilvania, sunt expuse de doua secole la Muzeul din Viena. Unul dintre ele cantareste 10 kilograme si este inca un mister pentru cercetatori.  

Muzeul de Istorie a Artei din Viena a strans, de-a lungul vremii, si comorile Transilvaniei, descoperite cand aceasta era posesiune a coroanei habsburgige, in secolul al XVIII-lea. Unele, asa cum e tezaurul descoperit la Simleul Silvaniei, a ajuns in capitala habsburgica datorita atoritatilor locale, atente cu asemenea valori. Altele, precum tezaurul de la Sannicolaul Mare, au avut un drum mai lung si a trecut prin multe maini. Acesta a trecut intai pe la unii colectionari sau chiar nestiutori si a ajuns la muzeu dupa ce a fost vandut de mai multe ori.

 Doua jumatati incomplete

 Pe la inceputul feudalismului, in vremuri de restriste, cineva si-a ingropat toata averea sa si a celor apropiati. Poate o migratie a hunilor venea peste meleagurile transilvane. Asa spun specialistii. Si a ramas acolo, in pamant. Intamplarea si doi copii, care se plimbau in 1797 pe dealul Magura de langa Simleul Silvaniei, au facut ca ascunzatoarea sa fie descoperita. Este prima parte a tezaurului, care a ajus la Viena foarte repede, datorita functionarilor austrieci ai salinei din apropiere, care i-au contactat pe cei ce se ocupau de colectiile imperiale in capitala Imperiului Habsburgic.

La Budapesta este cel descoperit mai recent, in 1898, pe acelasi deal. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca este vorba de a doua parte a aceluiasi tezaur, ce fusese dus cu un secol in urma la Viena.

Ambele parti ale comorii ingropate in deal contin piese fragmentate. Arheologii sunt convinsi ca pe undeva mai exista piese pierdute din tezaur. Acesta face parte dintr-o serie atribuita unor grupuri de populatii germanice precum vizigotii, ostrogotii sau gepizii. Ca si cele de la Pietroasele sau mormintele de la Valea lui Mihai sau Starchiojd. Dar si cel de la Pietroasele, spun arheologii, si cel de la Simleul Silvaniei sunt ascunzatori legate de invazia hunilor de la mijlocul secolului V.

 10 kilograme de aur

 In 1799, un taran din Sannicolaul Mare, judetul Timis, Nera Vuin, sapa in curtea casei ca sa zideasca apoi ceva. A dat astfel peste comoara, la mica adancime in pamant. Negustorul caruia ii apartinea locul, pe nume Nacu, a incercat sa isi insuseasca tezaurul, dar taranul deja il vanduse unor negustori.

Negustorul a dat de stire la Pesta, autoritatilor de stat, care au facut tot posibilul pentru a-l recupera. Tezaurul a intrat in colectia imperiala de la Viena chiar din 1799. Tezaurul cantareste aproximativ 10 kilograme si are in componenta 23 de vase de aur: cani, o fructiera, doua bazine plate cu o catarama, doua cupe cu toarta in forma de cap de taur, pahare.

Au existat si legende in jurul descoperirii. S-a zvonit ca din tezaur ar lipsi anumite piese, maruntisuri. Apoi a aparut un conte Naco. El pretindea ca ar descinde din acel negustor Nacu, innobilat de imparat pentru ca ar fi cedat tezaurul. Nimeni nu a reusit sa descifreze daca provine dintr-un mormant sau e un tezaur ascuns de o invazie. Figurile incrustate pe vase nu au putut fi atribuite nici unei culturi, pentru ca imbina motive crestine cu simboluri pagane. Tezaurul provine din perioada migratiilor si a fost atribuit intai popoarelor germanice, apoi avarilor, bulgarilor vestici, pecenegilor si chiar coroanei arpadice. Pana la urma, unele ipoteze atribuie tezaurul unor mesteri veniti din Bagdad, dar care au lucrat vasele pentru un crestin. ( ANA MARIA LUCA)

 Deschiderea comorilor (I)

 Ziua arderii sau deschiderii usilor, dupa unele credinti, o hotaraste cel ce-o ingroapa; la comorile incuiate, portile le deschide Stima lor.

Unele credinti spun ca arderea comorilor se intampla o data pe an, cand “rasare focul cu balbataie care se inalta in sus de trei ori”.

Prin unele parti, culoarea flacarii se pune in legatura cu cele doua feluri de comori: comorile curate au para albie ori galbie uneori sau albastra alte ori, pe cand comorile necurate au para albastrie.

Comorile ard pe orice vreme din zi si din noapte si tocmai ceasul cand ard poate arata daca o comoara este curata sau necurata si, prin urmare, daca se poate sau nu afla.

Comorile curate sau banii cei buni ard dupa miezul noptii, dupa ce canta cocosii pana catre ziua si ziua pana de amiaza, cand Diavolul si toate Duhurile necurate nu au nici o putere.

Comorile necurate sau banii rai ard in cealalta jumatate de zi si de noapte, adica de la amiaza si pana la miezul noptii, fiind in puterea Necuratului cu totul.

 Minunile barbare din Ardeal

 La Muzeul National de Istorie a Romaniei sunt expuse, in sala de Tezaur, trei descoperiri transilvanene, trei mandreti de tezaure din aur care au spus multe despre istoria acestor meleaguri: Moigrad si Apahida.

 Dealurile Transilvaniei. Sunt locuri care au ales sa-si dezvaluie comorile unor oameni simpli, din negura vremurilor. Oamenii n-au stiut intotdeauna ce au descoperit. Alteori le-a fost frica sa arate lumii aurul scos din pamant. Unii au distrus obiecte preistorice. Din ignoranta, din lacomie sau printr-un simplu accident. Altii le-au transformat sau le-au vandut pentru o bucata de paine. Dar au trecut de primejdii si le putem vedea si noi.

 Ingropat langa Moigrad

 Un anume domn L. Manthner spunea prin 1912 ca nu stia cine hoinarise pe un deal numit de localnicii din satul Moigrad, judetul Salaj, Magura. Dar acel cineva necunoscut a dat “intamplator” peste o comoara. El, Manthner, cumparase aurul. Si acum vindea comoara Muzeului de Istorie din Cluj. Arheologii aveau insa semne de intrebare. Domnul Manthner mai falsificase obiecte din aur si le vanduse drept ramasite din vremurile antice. Tezaurul pe care il adusese la muzeu avea multe piese, din multe perioade de istorie zbuciumata. Erau obiecte care aduceau a preistorie, care aratau ca si cele din perioada migratiilor. Unele aveau insa o lucratura prea moderna ca sa nu fie pusa la indoiala provenienta. Arheologii de la Cluj au studiat indelung tezaurul si au trecut prin sita obiectele suspecte. In cele din urma a iesit la iveala adevarata comoara: o furca cu cinci dinti, din aur, un idol cu forma umana, un pandantiv inelar, patru idoli cu bratele in cruce, doua bratari deschise, margele si 204 inele. Toate de la sfarsitul neoliticului. Pandantivul este cel mai mare care a fost descoperit pana acum in Europa. Are aproximativ 764 de grame. Furca pentadent este si ea unicat in lume: e singura din aur.

 Tezaurele de la Apahida

 Candva, in vremea migratiilor, prin secolul al V-lea dupa Hristos, un popor care a trecut prin zona cetatii Clujului de mai tarziu, gepizii, si-au ingropat la Apahida capeteniile, impreuna cu doua tezaure, chiar mai frumoase decat cel vizigot de la Pietroasele, dupa cu spun specialistii.

Cateva secole mai tarziu, pe la 1889, la marginea satului Apahida cineva a dat, nu se stie cum, peste un astfel de mormant: scheletul unui barbat asezat intr-un sicriu de lemn, cu fata spre rasarit si capul spre vest, candva imbracat cu o haina din care au ramas multe podoabe din aur, unele cu pietre semipretioase, o fibula, trei catarame din aur, o bratara masiva, mai multe pandantive. Au mai fost gasite trei inele, unul cu sigiliu, altul decorat cu trei cruci si al treilea inscriptionat cu numele celui care-l purtase: Omharus. Au mai gasit arheologii si cani de argint, si benzile care ornamentau un vas pierdut.

Peste alti 80 de ani, in 1968, un grup de muncitori sapau o groapa ca sa ridice un stalp. Se intampla la 300-400 de metri de locul unde se descoperise primul mormant. A fost distrus atunci scheletul unui barbat, de la brau in sus, si a scos la iveala un al doilea tezaur gepid. Muncitorii au vazut ca e aur si au raspandit prin sat o parte din tezaurul gasit. Autoritatile vremii au aflat de descoperire, au fost chemati arheologii de la Cluj, care au scos la iveala un tezaur chiar mai bogat decat cel descoperit mai devreme. Au fost gasite podoabe de vesmant din aur precum margele, o catarama, limbi de curea, arme, piese decorative pentru harnasament. ( ANA-MARIA LUCA )

 Deschiderea comorilor (II)

 Zilele cand comorile ard sunt zile mari sau insemnate, adica sarbatorile si anume ajunul acelor sarbatori.

Astfel: Spre Sf. Vasile, cum cred si rutenii; Spre Blagovistenie; Spre Florii; Spre Inviere; Spre Sf. Gheorghe; Spre Ispas; Spre Duminica Mare si Rusalii; Spre Sf. Petru; Spre Sf. Ilie; Spre Sf. Dumitru; Spre Craciun.

Si in sfarsit, dupa o scurgere de vreme de o jumatate de veac, nu ne vom mira daca vom auzi ca fiind socotita ca sarbatoare ziua de 10 Maiu, in ajunul ei ard comorile.

 Aurul din brazda

 Povesti ale unor oameni simpli. Povesti ale unor pasionati de arheologie. Povesti ale unor vanatori de comori. Toate sunt dupa vitrina anti-furt a unui muzeu, pe postav rosu, pazite de militari in termen. Aurul care sta marturie e tezaurul romanilor.  

Pamantul te rasplateste daca-l lucrezi cu dragoste. Asa credeau taranii romani pe vremuri. Si pamantul le-a oferit comori stravechi in brazda plugului, le-a scos in cale aurul si argintul tracilor, pocalele dacilor, mormintele regilor. Toate sunt pastrate astazi la Muzeul National de Istorie a Romaniei.  

La Persinari, in lanul de grau?

 Pana la sfarsitul secolului trecut, arheologii au crezut ca cele 12 pumnale si spada, arme de parada ale unui personaj cu pozitie inalta in societatea tribala a tracilor nordici din epoca bronzului, secolele XX-XVI in. de Hr., au aparut in trei etape. Spada cu varful rupt si topoarele de lupta din argint au fost gasite, au spus atunci localnicii, intr-o lutarie de catre un taran care sapa acolo. Se petrecea in 1954. Cativa ani mai tarziu, in 1962, chipurile la 50-60 de metri de locul primei descoperiri, un alt taran a gasit printre firele de grau rasarite pe camp un pumnal stralucitor. A sapat si a mai gasit alte 10 pumnale, sau lame de halebarda. In 1976 , in conditii “misterioase”, au mai aparut cateva fragmente din al douasprezecelea pumnal. Prin 1993, arheologii, manati de curiozitate, au mai pus intrebari unor localnici. Singurul supravietuitor al intamplarilor din 1954 s-a razgandit brusc. Asa a aparut povestea adevarata. Toate au fost gasite in 1954. Dar localnicilor le-a fost frica de Militie si au ascuns o parte din obiectele tracilor si nu au spus adevarul in ceea ce priveste locul descoperirii. Mai mult, omul a marturisit cum aurul i-a ispitit si au faramitat piesele comorii.

 De pe malul Dunarii, la vanzare

 Pasionatul de arheologie George Severeanu a zarit in 1921 in pravalia unui zaraf (camatar si negustor de bijuterii in vremea aceea) multe discuri din aur, 10 inele de bucla si trei bratari cu lucratura ciudata, toate din epoca bronzului. Medicul a intuit ca a descoperit ceva cu adevarat extraordinar si le-a cumparat pe loc. Zaraful i-a povestit colectionarului cum a pus mana pe comoara. Niste tarani din Tiganesti, judetul Mehedinti, le adusesera, dar ele nu erau de prin locurile acelea. Le dezgropasera altii, poate un tinichigiu din Craiova, intr-un loc aproape de Ostrovul Mare din Dunare. Dar momentul descoperirii a ramas inca un mister. Un mister a ramas si daca ele sunt o mica parte dintr-o comoara mai mare. Pe insula Ostrovul Mare au fost descoperite mai multe asezari din epoca bronzului, in care ceramica era ornamentata cu motive asemanatoare celor de pe podoabele din tezaur, care ar fi apartinut unui personaj cu rang inalt in societatea tracilor nordici.

 Hinova - un caz fericit

 Prin iulie 1980, arheologii care sapau in castrul roman de la Hinova, judetul Mehedinti, au sapat un pic mai mult. Aproximativ la un metru si jumatate sub nivelul de locuit al romanilor au gasit relicve mult mai vechi, ale tracilor nord-dunareni din epoca fierului. In vasul ceramic preistoric au gasit aproape 5 kilograme de aur: o diadema, 14 bratari, 92 de piese de colier, 762 de margele, obiecte decorative pentru vesminte, 11 piese de sarma infasurata inform. Aurul provenea, au stabilit cercetatorii, din minele de langa Brad, judetul Hunedoara.

 Lucrari agricole la Cucuteni

 Primavara, 1959. Taranii din Cucuteni ies la muncile campului si scot la iveala de la jumatate de metru sub pamant aurul. Dupa doi ani, in 1961, arheologii care lucrau la Cucuteni au aflat ca acolo nu se descoperise doar ceramica. Au recuperat de la tarani nu mai putin de 70 de piese din aur, multe deteriorate, care cantareau impreuna 2 kilograme. Au presupus ca tezaurul era garnitura de ceremonie a unui print geto-dac, care a carmuit pe la anul 400 in. de Hr. Muzeul de Istorie al Moldovei a cumparat tezaurul in 1971, el ajungand apoi la Muzeul din Bucuresti.

 Coiful singuratic si un pahar

 In primavara lui 1928, un elev de scoala primara dintr-un sat prahovean, era la arat. Cutitul plugului a scos din pamant un coif geto-dac, din foaie groasa de aur, ce cantareste 770 de grame. Ii lipseste varful calotei. Ca el mai exista doar 4 exemplare in toata lumea.

Cand in 1889 Alexandru Odobescu publica lucrarea sa despre tezaurul de la Pietroasa, mai vorbea despre o descoperire: un vas de argint aurit, ca un corn de animal, terminat intr-un cap de taur, si ornamentat cu scene ce sugereaza un moment ritualic. Arheologii leaga vasul neobisnuit de ritualuri ale geto-dacilor.

 Closca cu puii de aur de la Pietroasele

 O comanda mare de piatra pentru noua cladire a Seminarului din Buzau a scos la lumina, in 1837, o comoara ingropata in secolul al V-lea: celebra Closca cu puii de aur, un tezaur din vremea migratiilor, atribuit de arheologi gotilor. Localnicii din Pietroasa au ascuns o perioada tezaurul in pod. Pe la sfarsitul lui martie 1838, cei doi o vand arnautului Verusi, care a zdrobit cu toporul cele 22 de bucati din tezaur. El este prins, iar comoara ajunge la Muzeul de Arheologie din Bucuresti. Este furata si distrusa partial in 1872. Autorul furtului moare in conditii ciudate. In 1917, tezaurul ia drumul Moscovei, de unde este recuperat abia peste 40 de ani, in 1956.

Din comoara initiala, cu toate eforturile depuse de autoritati, n-au mai putut fi recuperate decat 12 piese, si acelea incomplete si deteriorate. Ele au fost expuse din 1838, dupa ce au fost restaurate sumar la Muzeul National din Bucuresti.

 Tezaure de argint

 In primavara lui 1931, la Agighiol, judetul Tulcea, cativa cautatori de comori au dat peste un mormant regal geto-dac, in care se gasea un tezaur de argint. Mormantul fusese alcatuit din trei camere, cu pereti din piatra. Intr-una din incaperi au fost descoperite ramasitele unui barbat si piese dintr-un tezaur considerat foarte valoros: un coif de argint, doua cnemide (aparatori ale gambelor), 7 vase din argint, un colier de 99 de perle de argint, multe aplice si catarame din argint, bronz si fier, ceramica si vase de lux. Unele obiecte erau partial aurite. Intr-o alta camera au fost gasite scheletele unor femei (sclave sau neveste) cu podoabele ce le-au apartinut. In camera a treia au fost gasite scheletele a trei cai sacrificati cu sageti otravite. Mormantul a fost datat 375-340 in. de Hr. In 1970, un alt mormant a fost descoperit la Peretu, tot in Tulcea, in toiul unor lucrari agricole. Au fost gasite aici vase de ceremonie, o catarama de chinga, un sirag de perle de argint, 40 de aplice de harnasament. ( ANA-MARIA LUCA, CRISTIAN PETRU )

 Stima banilor (IV)

 Zice povestea ca sub niste dealuri ponorate erau niste pivniti, unde, de multa vreme, erau zacaminte de bani. In tot anul, la Pasti, banii raspundeau ca sunt, prin flacara albastrievinetie ce paclaia in intunericul noptii Invierii. Nimeni nu indrasnia sa se atinga, ca obiceiul Celui-cu-coarne e sa-si puna coada pe tot ce-i lasat in parasire. In pivnitile acelea salasluiau multi Cornorati.

Intr-o buna zi, un roman trecea pe acolo si, cum privia spre pivniti, numai vede ca un cap negru - ce aducea a cap de om, daca i-ar fi lipsit cornitele -, iesa la iveala si-l intreaba: - Ce oftezi, mai romane? - Cum sa nu oftez, daca am o casa de copii ce trag a moarte, de foame? - Hai cu mine in pivnita! - zice Cornoratul.

Romanul nostru a cam sfeclit-o deodata, dar pe urma s’a gandit ca i-i tot una: ori o trai, ori o muri; si a intrat in intunecimea pivnitilor dupa Uciga-l toaca. - Tine cusma! - ii zice Intunecatul. Si i-o umplu cu bani de aur. - Eu stiu, - zise Dracul - ca cele ce spui tu sunt adevarate, ca am fost aseara pe la tine, si am vazut cum se bateau copiii, pentru o bucata de mamaliga.

Pe urma, Dracul se facu nevazut, iar omul nostru, zapacit si de vedenia necuratului, si de stralucirea aurului, a iesit din hrube si s’a dus acasa. In cativa ani nu-l mai cunosteai de bogat ce era. Si-a facut si fini, si cumetri multi.

Adeseori se punea in capul mesei la crasma si mai tragea cate oleaca de chef cu cumetrii, dar de platit platia el tot. Cumetrii nu prea indrasniau sa-l intrebe de unde are bani, dar intr-o zi, cand omul nostru era mai cu chef, l-au intrebat. Si el a spus de unde.

Oamenii l-au ascultat. Popa satului a aflat, a mai strans si alti popi, - erau cam la douazeci de toti, - si au pornit in cantari bisericesti spre pivnitile stapanite de Draci. Cum ajung, iesa Scaraotchi. - Ce cautati voi, bre? - intreaba el. - Bani! - zic popii. - Mai, voi luati de pe vii si de pe morti si tot nu va saturati? Ia stati sa va arat eu bani! Si ca din pamant au iesit multe cornite la gura pivnitii si s’au burzuluit dracii si au facut praf din icoane si din popi.

Acum, malurile s’au risipit de ploi si banii s’au scufundat tot mai in inima pamantului, dar de atunci, de cand cu patania popilor, nu se mai apropie

 Blestemul comorii regelui Decebal

 Aurul din Muntii Transilvaniei este, de buna seama, una dintre cele mai importante comori care au existat si vor mai exista vreodata pe teritoriul Romaniei. Aurul din Ardeal, fie ca este vorba de minereul aflat inca in subsol, in Muntii Apuseni, fie ca este vorba de comorile ascunse in cetatile dacice din Muntii Orastiei, reprezinta sufletul si misterul acestor locuri.

Legenda spune ca, inainte ca romanii sa desavarseasca cucerirea Daciei, Decebal a ascuns tot aurul si argintul dacilor in preajma capitalei sale de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastiei. Localnicii inca vorbesc despre faptul ca dacii au sapat o groapa imensa in albia unui rau pe care l-au deviat, ca au ingropat aici o cantitate imensa de aur si argint si ca, mai apoi, au repus raul in matca sa. Ei mai spun si ca aceasta comoara este insotita de un groaznic blestem, rostit de insusi Decebal, blestem care-i condamna la pieire pe cei care vor sa jefuiasca acea comoara.

 Salvarea Romei

 Izvoare istorice stravechi mentioneaza ca romanii au carat din Dacia cantitati impresionante de aur, care au salvat imperiul din criza financiara in care se afla. Cronicarii vorbesc despre 160 de tone de aur si 300 tone de argint ce au ajuns la Roma. Nu se stie insa daca tonele de metal pretios proveneau din tezaurul dacilor sau din minele pe care au inceput sa le sape chiar romanii in muntii Daciei. Cert este ca, in locuri precum Muntii Orastiei sau Apuseni, se vad si astazi cu prisosinta urmele aurului, atat in galeriile de mina romane, cat si in tezaurele descoperite de localnici sau venetici ce cauta de zor cu detectoarele de metale monede de aur ce dateaza de la inceputurile primului mileniu.

Poveste fara sfarsit

Cararile ce duc spre mareata capitala a Daciei, Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastiei, au fost si sunt batute de catre cautatori de aur. Va prezentam in continuare o cronologie a descoperirilor de tezaure dacice din aceasta parte de tara. Desigur, cea mai mare parte a acestor descoperiri uluitoare nu va fi niciodata cunoscuta insa, din documente compilate de catre Ministerul Culturii, din interviuri cu localnicii si din datele furnizate de politia romana sau de Interpol, se poate crea o imagine despre inepuizabila comoara a dacilor.

1540 - 1551. Conform raportului unui carturar al epocii, Wolfgang Lazius, niste tarani au gasit un tezaur de 40.000 de monede cu efigia regelui Lysimachos in apele raului Strei, in zona localitatii Santamaria Orle, in apropiere de Hateg. Se pare ca acest tezaur a intrat in posesia cardinalului Giorgio Martinuzzi, prim cancelar al Transilvaniei. Mai apoi, o parte, aproximativ 10.000 de monede, a fost trimisa de catre generalul imperial Giovanni Castaldo la Viena, pentru a fi inclusa in colectia imperiala.

1802. La inceputul lui septembrie, conform unor documente oficiale ale Imperiului Austro-Ungar, doi baieti, unul dintre ei fiul serbului Arimie Popa din satul Valcelele, in timp ce erau cu porcii pe dealul cunoscut astazi sub numele Comarnicelul, din Orastioara de Sus, au gasit un tezaur de peste 500 de monede de aur de tip Lysimach.

Iunie 1803. Incepe o ancheta oficiala initiata de catre Paul Torok, judecatorul comitatului Hunedoara, in legatura cu descoperirea facuta in anul anterior de catre cei doi copii. De asemenea, tatal unuia dintre copii pleaca pe urmele descoperirii si gaseste, in zona Gradistea-Muncelu, un nou tezaur compus din 450 de monede de tip Koson. Vestea acestei descoperiri se intinde si, intr-un document al vremii se scrie: “Aproape toti locuitorii din zona au fugit pe coastele muntilor ca sa caute aur... Multimea era poate mai mare decat populatia a sase sate si toti cautau monede.”

Iulie 1803. Judecatorul Paul Torok scrie un document ce atesta, pentru prima data, importanta ruinelor de la Gradistea de Munte, indica necesitatea unei cercetari arheologice sistematice si propune instituirea unei paze militare pentru a-i impiedica pe tarani sa mai vaneze comori. In urma acestui raport, Bernand Aigler, un supraveghetor de mina si Iosif Bodoki, inspector fiscal din localitatea Sibisel, incep pe 21 iulie primele sapaturi sistematice in perimetrul anticelor ruine de la Sarmizegetusa Regia.

Primavara - vara 1804. In urma sapaturilor sistematice, se descopera un nou tezaur de 987 kosoni, pe langa Gradistea. Cu toate acestea, autoritatile imperiale nu sunt multumite de rezultatul sapaturilor si decid sa abandoneze finantarea sapaturilor sistematice. In schimb, decid sa-i lase pe cautatorii privati sa caute comorile. Acestia trebuie sa fie autorizati de catre institutia trezoreriei. Dupa acest moment nu exista documente care sa ateste alte descoperiri pana in anii de dupa 1990, cand s-a declansat noua goana dupa aur.

1996 - 1997. Se descopera la Orastioara de Sus, la aproximativ 300 de metri de casa lui Vasile Bodea, peste 300 de monede de aur de tip Koson. Dintre acestea, 41 au fost achizitionate de Muzeul Civilizatiei Dacice din Deva, 200 de catre Muzeul National de Istorie si aproximativ 100 de catre Banca Nationala. In aceeasi perioada insa, un individ din Orastie, cu care reporterii “Jurnalului National” au discutat de mai multe ori, a fost prins de catre INTERPOL, in Ungaria, cu 200 de kosoni asupra sa.

1999. Potrivit unor surse locale, 1999 a fost un an de foc pentru cautatorii de aur. In aprilie, un grup de cautatori ilegali, din care au facut parte si politisti locali, a dezgropat un colan de aur de doua kilograme, precum si cateva zeci de monede. In perioada mai - iunie, grupul a descoperit, in zona Varful Prisacii, nu mai putin de trei tezaure de aur, ce cantareau 48 de kilograme.

2004. Directoarea Muzeului Civilizatiei Dacice din Deva, Adriana Pescaru, ne-a declarat, in urma cu cateva zile, ca activitatea cautatorilor de aur nu a incetat nici in prezent. Doamna Pescaru a tras semnale de alarma cu privire la traficul cu aur dacic inca din 1996, dar situatia nu s-a remediat. “Cei care sunt acolo in zona sigur mai cauta. Anul trecut, in preajma Pastilor, am inteles ca s-au gasit monede Lysimach. Au sapat gropi imense” ne-a spus doamna Pescaru.

 Bani dacici pe Internet

 Tezaurele dacice, atat de ravnite de catre cautatorii de aur din Muntii Orastiei, sunt compuse, in principal, din monede de aur de tip Koson si Lysimach. Traficul intens cu aur dacic din ultimii ani a dus la scaderea valorii acestor monede. Astfel, daca in 1995 pe pietele numismatice internationale un koson era evaluat chiar si la 2.500 de dolari, in prezent, kosonii sunt oferiti chiar si pe Internet, pe e-bay, la preturi cuprinse intre 400 si 750 de dolari. In acelasi timp, un lysimach din Muntii Orastiei, care cantareste aproape 17 grame de aur, fata de 8 grame cat cantareste un koson, se vinde cu cel mult 900 de dolari. ( PAUL CRISTIAN RADU )

 Saparea comorilor (I)

 Credintile cari se leaga de saparea sau desgroparea comorilor sunt urmatoarele:

Macedo-romanii, inaine de a incepe saparea locului visat ca ascunde o comoara, presara cenusa pe acel loc, dupa care taie animalul a carui urma va fi aflata, - de buna sama ca a doua zi, - acolo. Astfel urmand, dupa sapare, se poate gasi comoara. Daca nu se va urma astfel, va fi primejdie de moarte pentru cei ce sapa.

La saparea unei comori, sa fie unul singur, - cel ce-a vazut-o, - caci numai astfel acela va isbuti, de oarece, fiind mai multi cu greu se vor stapani si nu se vor da dela galcevire:

“Trei oameni, frati, - nu stiu ce-or fi fost, - stiau o comoara si s’au dus s’o sape tustrei. inainte de a incepe a sapa, a zis unul: - Sa fim oameni cum se cade; cati bani ne-a dat Dumnezeu amu, sa-i impartim frateste. - Da, sa-i impartim frateste, - au zis ceilalti intr’un glas si s’au dat cu totii la sapat.

Au sapat ei si au scos banii, si amu era sa-i imparteasca. Unul a zis: - Mai, lasati sa ma duc eu acasa, sa aduc ceva de mancare, ca eu tare-s flamand, si poate-ti fi si voi. Tot i-am spus nevestei sa faca niste placinte. - Ba, du-te, numai sa nu zabovesti! - au zis ceilalti.

Si-a plecat in sat. Ce gandi el: - Am sa spuiu nevestii sa faca niste mancare otravita si am sa le duc sa manance cei doi, si dupa ce-or manca ei, indata au sa moara si toti banii au sa-mi ramaie mie!

Cand a ajuns acasa, i-a spus nevestii cum sa faca mancarea, si el a mancat alta mancare neotravita. Nevasta i-a facut si el s’a intors vesel inapoi ca si cum ar fi pus mana pe comoara.

Cei ce-au ramas la comoara, ce s’o gandit? - Mai, ce sa mai impartim banii in trei parti! Cand va veni celalalt cu mancarea, sa-i tragem amandoi cate un glonte in piept! - Mai, ca bine ai zis! - raspunde celalalt.

Si-au incarcat pustile, ca aveau pusti cu ei, si cand l-au zarit viind, i-au si ars cate un glonte in piept. Cela a si cazut la pamant. Unul s’a dus de i-a luat mancarea ce-o aducea, si au mancat bine amandoi. N’a trecut mult, si-au inchinat si ei steagul.”

 Mercenarii aurului

 Cetatile dacice din Muntii Orastiei sunt lasate in voia sortii si a jefuitorilor de tezaure. Desi unic in Europa si in lume, complexul de fortarete din aceasta zona nu este ingrijit si nici macar protejat de catre statul roman.

 Zidurile stravechi ale cetatilor sunt brazdate de inscriptii obscene si se darama pe zi ce trece. Mai mult, sanctuarele dacilor sunt rascolite si profanate zi si noapte de catre oameni manati de distrugatoarea febra a aurului. Indiferenta autoritatilor si prezenta in zona a mai multor grupuri cu intentii criminale a dus, in ultimii ani, la crearea unei situatii deosebit de grave. Cetatile dacilor sunt in pericol.

 Ceausescu impotriva romanilor

 “Prin anii ‘70, Ceausescu a hotarat sa restaureze Sarmizegetusa Regia. Urma sa fie o lucrare foarte mare, care urmarea reabilitarea acestei cetati. Trebuia sa fie facute consolidari si alte lucrari de anvergura. In acest scop, a fost trimis in zona Ilie Ceausescu si acesta, la o inspectie, si-a dat seama ca unele dintre zidurile din cetate sunt construite de catre romani, dupa cucerirea Daciei. Acest lucru i-a fost comunicat si lui Nicolae Ceausescu, care din acel moment nu a mai vrut sa auda despre reabilitarea Sarmizegetusei Regia. Lucrarile au fost abandonate, deoarece nu trebuia sa se stie ca asupritorii, cotropitorii romani au construit si ei la Sarmizegetusa Regia. Asta era pe atunci doctrina de partid. La Sarmizegetusa, capitala Daciei, nu trebuia sa fie romani !”, ne-a declarat reputatul arheolog prof. Vasile Boroneant.

Iata, asadar, modul absurd in care unul dintre cele mai de seama monumente de pe teritoriul Romaniei a cazut in dizgratie si a ramas in voia sortii. Din pacate, si in ziua de astazi, chiar daca romanii nu mai sunt considerati cotropitori, cetatile dacice au ramas in aceeasi stare deplorabila. Numai arheologii si jefuitorii de comori se aventureaza prin zona.

 Oferte pe Internet

 “Membrii echipei Global au scos din pamant mii de monede romane, grecesti si dacice din aur, argint si bronz, dar si inele de aur si argint. Am gasit si statuete ce-l infatiseaza pe Hercule.” Acest text este cules de pe unul dintre site-urile de Internet care promoveaza jefuirea cetatilor dacice din Muntii Orastiei. In schimbul sumei de 3.500 de dolari, compania americana “Global Discovery Network” organizeaza expeditii la cetatile dacice din Transilvania. Aceeasi companie mai afirma pe pagini de pe site ca amatorii de chilipiruri dacice “vor fi ghidati si asistati de catre profesori si lucratori de la muzee, vor fi adusi la cele mai productive mine, pesteri, locuri din Romania si vor putea sa duca acasa majoritatea, daca nu chiar toate, obiectele pe care le descopera”.

Organizatia “Global Discovery Network (GDN)” activeaza de multi ani si in Romania. Ea s-a aflat, de altfel, si in atentia Serviciului Roman de Informatii, in urma sesizarilor facute, in urma cu cativa ani, de catre arheologi romani. GDN nu si-a incetat insa activitatea, si-a modificat doar adresa de Internet si, conform informatiilor de care dispunem, incearca in prezent sa racoleze colaboratori romani pentru noi expeditii la fortaretele dacice. GDN mai organizeaza expeditii si in Peru, Mongolia sau alte locuri de mare interes din lume.

 Cinci paznici la 10.000 de hectare

 Grupurile foarte bine organizate de hoti ai aurului dacic nu intalnesc aproape nici o opreliste in calea lor. Adriana Pescaru, directoarea Muzeului Civilizatiei Dacice si Romane din Deva, a facut multe demersuri pe langa autoritati pentru a se asigura paza zonei. “Am cerut sa fie infiintata un fel de politie montana care sa pazeasca siturile. Deocamdata, avem doar cinci paznici, doi la Sarmizegetusa Regia si cate unul la Costesti, Blidaru si Piatra Rosie. Acestia trebuie sa acopere o arie de aproximativ 10.000 de hectare si se ocupa si de intretinerea siturilor. Ei cosesc iarba si fac si alte munci de intretinere. Mai exista si un serviciu in cadrul politiei judetene, doi ofiteri tineri care se ocupa de problemele de patrimoniu. Am inteles ca au primit acum un ARO si astfel se vor putea deplasa prin zona”, ne-a spus Adriana Pescaru.

Aceste “forte” se confrunta cu retele foarte bine organizate care se intind din Romania pana in Europa de Vest sau chiar peste Ocean. Aceste retele dispun de bani foarte multi, de masini performante de teren si de tehnologii de ultima ora, permitandu-si astfel sa le rada in nas putinilor oameni care se intereseaza de soarta tezaurelor dacice.

 Cu detectorul la “cumparaturi”

 Cautatorii de comori dacice nu se ghideaza dupa focuri umblatoare pentru a gasi comori, ci, pragmatici, folosesc detectoare de metale performante. Exista o piata destul de dezvoltata in Romania pentru aceste detectoare de metale, ce se vand, prin mica publicitate, la preturi cuprinse intre 900 si cateva zeci de mii de dolari. Mai mult, in zona Orastiei, aceste detectoare se si inchiriaza cu ziua, la preturi negociabile. “Cautatul aurului cu detectorul este un sport local. Detectoare dintre cele mai performante, care patrund la adancimi apreciabile si indica si tipul de metal, sunt aduse din Vest si cumparate sau inchiriate pe bani grei in zona. Este o investitie sigura”, ne-a declarat un localnic din Costesti.

Si el, dar si multi alti oameni din zona spun ca in filierele de traficanti sunt implicati atat localnici, care nu pot rezista tentatiei, cat si politisti si vamesi. Poate asa se explica si faptul ca, de prin 2000, nu a mai fost prins nici un cautator de aur in zona. “De prin 2000-2001 nu a mai fost prins nimeni. Nu mai stiu de nici o captura. Cu toate acestea, in zona, am vazut sapaturi imense”, ne-a spus si Adriana Pescaru. Aceasta situatie, precum si faptul ca pe pietele internationale apar tot mai multe monede ce provin din Muntii Orastiei arata ca jaful continua.

 Inceputurile goanei dupa aur

 Semnalul de inceput al goanei moderne dupa aurul dacic a fost dat in 1996. Spicuim in continuare cateva randuri din prima nota oficiala, semnata de catre directoarea Muzeului din Deva. “La inceputul lunii august 1996, la Muzeul din Deva s-a prezentat dna primar de la comuna Beriu, sotia maiorului Mota de la Politia Municipiului Orastie, pentru a se interesa de valoarea unor monede din aur, vechi, de pe vremea dacilor. Contactul l-a avut cu specialistul muzeului, doamna Olivia Palamarin. Discutia s-a facut pe baza unei monede pe care o avea asupra ei. Doamna Mota dorea sa vanda cateva, si anume sase bucati, cu care a venit ulterior, impreuna cu varul sau, Liviu Pricajan, din Orastie, sotia acestuia si copilul. Dupa ce au fost vazute si li s-a spus ca valoreaza circa un milion bucata, au declarat ca au 41 de bucati si vor sa le vanda. Intrebati de unde le au, dl Pricajan a spus ca le are de la socrul sau de la Luncani, care decedase “. Mai apoi, conform aceleiasi note, Adriana Pescaru s-a intalnit chiar si cu maiorul Mota care i-a spus ca stie pe cineva care a vandut deja doua kilograme de aur Bancii Nationale si ca, acel cineva, ar dori sa vanda si Muzeului. In realitate, BNR achizitionase doar 200 de monede. “Dupa aceste aparitii de moneda, au inceput sa fie prezenti tot mai multi cautatori de comori in zona cetatilor dacice. Nota dnei Pescaru mentioneaza intre acesti cautatori si un politist si chiar si un lucrator al SRI. Ulterior, alte informari facute de catre muzeele din zona sau de catre lucratorii Ocolului Silvic, vorbesc si despre prezenta unor cetateni rusi si moldoveni care, inarmati cu detectoare si imbarcati in masini de teren puternice, cauta aurul Daciei. ( PAUL CRISTIAN RADU)

 Saparea comorilor (II)

 Si macedo-romanii cred ca cel ce vrea sa sape o comoara sa mearga singur, caci altfel facand, “Stihiul va s’manca parasli”, adica Stafia va manca paralele si saparea se va face degeaba.

Dimpotriva, prin Bucovina aflam credinta ca la sapatul unei comori trebuie sa fie mai multi insi: “Cel ce a vazut banii arzand si si-a insemnat locul, rar cand poate singur sa-i sape. De aceea trebue sa mearga mai multi insi ca sa-i sape, insa sa nu fie cu sot, ci fara sot, adica trei, ori cinci, si sa fie toti intr’un gand, sa nu gandeasca unul una si altul alta, caci atunci n’au noroc.

Incercandu-se unul care n’are noroc, ca sa desgroape banii aceia, il pedepseste Dumnezeu, schimbandu-l in tot felul”.

Mai pretutindeni se crede ca inainte de a incepe sa sape comoara, trebuie sa se indeplineasca legamantul pus de cel de la care a ramas comora. In aceasta privinta iata cateva credinti sucevene: “Cand te duci sa sapi o comoara, sa-ti iei sapa, harlet, cazma si inca urmatoarele lucruri: lumanare din ziua de Pasti, smirna din cadelnita popii si usturoi. De ai lumanare de paroiu, nu-ti mai trebuie alt nimic: poti sa te duci cu pieptul deschis; n’ai de ce sa te temi.

Cu usturoiu se unge in crucis pe fata, cand se apropie de comoara, si zice niste cuvinte (cari nu se pot sti decat de acei ce sapa).

In timpul cand sapi comoara, Stima banilor, - Dracul, - iesa si mereu umbla in jurul omului, prefacandu-se in iepure, vulpe, lup, urs. La urma se face om si se apropie de acel care sapa comoara, ca de trei pasi si zice: - Ce cauti aici? - Vau sa sap si sa ieau banii! - Ce ai sa faci cu banii? - Am sa dau milostenie pe la manastiri, - dupa cum trebuie. Daca banii au fost pusi in pamant cu conditiunile aceste, atunci Stima zice: - Fie dupa cum ai zis; numai sa te tii de cuvant!

Daca cel ce a pus banii in pamant a zis “cum i-am luat eu, asa sa-i iea cel ce i-a gasit”, atunci Stima zice: - Sa-mi dai cap de om si ti-oiu da banii!

Daca cel ce sapa e lacom de bani, ii da Stimei pe unul din familia lui.

Dar vai de sufletul care-i dat Stimei pentru asa fel de lucru!...

 Averea din glia babei Moisoaia

 De buna seama ca povestea ce urmeaza n-ar fi avut loc daca in comuna Magura, la doi pasi de Bacau, n-ar fi poposit, chiar la inceputul anului scolar, un prof de istorie inimos, un ochelarist uscativ: Dumitru Tataru.

 Nea Mitica a castigat dragostea copiilor, in vreme ce parintii il priveau ca pe un ciudat. Avea pasiunea gasirii de cioburi. Prin vaile - nu putine, dar bogate in tufisuri , scolarii misunau pe malul paraului Negel, dupa vestigiile stravechii asezari dacice, vanand un “10” la istorie.

Implinirea frumoasei nebunii a lui Dumitru Tataru avea sa vina la opt ani dupa ce incepuse sa desluseasca tainele inaintasilor, atata cat il lasa pamantul sa le citeasca. Norocul a sarit din glie, de s-a dus buhul intr-o tara intreaga, in acea frumoasa dimineata de aprilie. A sarit, cum spuneam, norocul, tocmai din brazda Moisoaiei, gospodina apriga si care nu vedea deloc cu ochi buni trebusoara cautatorilor de cioburi. Ca s-o imbuneze, dom’ profesor (cu geniala complicitate a inginerului agronom de atunci) i-a promis ca-i ara ogorul pe degeaba. Mai intai s-a rupt lama plugului, ca si cum se impiedicase de-un obstacol nevazut. Semn bun. Nu mult mai apoi, din brazda Moisoaiei a erupt vulcanul argintiu. Cu un trosnet sec, gura ulciorului s-a deschis, lasand sa scape, in urma tractorului, puzderia de banet.

 9 kilograme

 “Uite comoara, uite comoara “, a rasunat in vale corul copiilor ce adulmecau in urma tractorului, iar profului Tataru i-a stat pentru o clipa inima-n loc. Ca uliul s-a repezit, infasurand cu pardesiu-i ponosit ulcica. La piept a strans-o ca pe un copil si-a dus-o la scoala, in vreme ce strengarii culegeau banutii scapati. Nu-i vorba ca au navalit si niscaiva sateni, drept pentru care monedele se vor mai fi imputinat. A venit de indata un politai, maiorul Cristea, si a pus ordine. Vasul cu pretiosul tezaur avea sa poposeasca la muzeu. Mare mandrie: vreun instarit adunase acum 2.000 de ani laolalta 2.830 de monede romane - peste 9 kilograme de argint - emise de 17 imparati. Ce dovada mai buna ca, pe acele meleaguri, circulau marfurile, ideile si banii Romei de la Augustus la Septimiu Sever. Deunazi, il regasim pe Dumitru Tataru - pensionar uitat in comuna careia-i daruise glorie. Nu i-a fost usor sa priceapa ca mai tine cineva minte descoperirea lui. Bucuria il coplesea peste masura: forfotea ca un prisnel imprejurul nostru, frangandu-si mainile: “Doamne, Dumnezeule!”, repeta nemaigasindu-si locul. De-a valma, scoate de prin cotloane - cine-ar fi crezut ca vor mai vedea lumina zilei - pozele facute in acea zi de aprilie ‘76. Cu pionierii fericiti, piesele unice de argint cu efigia lui Nero, inscrisurile vremii ce laudau epocala descoperire. “Asta-i ce mi-a ramas, suspina batranul profesor cu lacrimi in barba, asta si bucuria aceea imensa, al carei fior inca-l mai simt strabatandu-mi trupul.

Spaima taranului - arheologul

 Il insotim pe profesorul Dumitru Tataru pe locul unde a gasit tezaurul. Din curte, scoate capul un satean cu palarie tuguiata. Zbarleste mustata la noi: “Daca ati venit sa cautati comori, la mine sa stiti ca nu gasiti. Incercati pe la vecini”. Grozava teama au oamenii astia: pentru ei, arheologii inseamna niste nesuferiti de oraseni care, daca li se pare ca ai ceva in pamant, sunt in stare sa-ti darame si casa. Un motiv in plus ca nimeni sa nu spuna nimic, chiar daca plugul scoate la iveala o preafrumoasa statueta neolitica din lut. In ignoranta lor, o arunca in rapa, numai sa nu-i zgandare pe acei nesuferiti de oraseni... Prea repede am plecat de la dom’ profesor, lasandu-l cu gaina jumulita, numai buna de pus in ceaun. Ne-am strans mainile la plecare, dupa ce i-am vizitat muzeul prafuit de la scoala si, miracol..., nea Mitica Tataru parca intinerise cu vreo zece ani... (ANDREEA CASCAVAL)

 O fi sau n-o fi ceva acolo...

 S-a nascut cu o buba, un delusor printre dealuri. La Zapodia. Cum ii zice numele, undeva prin vestul estului. Langa Traianu de Bacau. Cum a crescut aceasta forma de relief, ca un san obraznic, de fecioara, e inca o enigma. Chestia e ca nimic nu e natural. Pamantul a fost pus de mana de om. De mana cui? Pe soseaua nationala Bacau - Barlad, intre Traian si Secuieni a fost ridicat un mormant cuman. Hanul, pe la jumatatea secolului al XIII-lea, murind, ar fi fost ingropat, iar opt soldati s-au jertfit de bunavoie.

7 mai 1839. Serdarul Petrache Cozmita viseaza comoara cumanilor. 20 de oameni, tocmiti de el, sapa cat e vara de lunga pana in inima comorii. Nimic. Cheltuieste degeaba, o spun documentele vremii, 3.300 de galbeni. In vremea regimului comunist, au fost adusi soldati sa sape. Zadarnic. Acum, mos Prisecaru, ultimul batran al locului teafar la minte (mai sunt vreo doi, dar le-au sarit doagele), zice ca nu e nimic de gasit in dealul de la Traian decat oseminte: “Eu am gasit craniul celui mai batran bacauan, aflat acum la muzeu. Mai mult, nu cred sa se afle aici. Nu mai cautati comori. Oase puteti gasi, pentru ca acest deal a fost ridicat de soldati. Aici, la Zapodia, au fost lupte, inca din vechime. Gasiti doar harci...”

 Saparea comorilor (III)

 Un om din satul Paltinis, com. Neagra Sarului, a sapat o comoara, si Stima banilor i-a cerut un cap de om. Dintru ‘ntaiu, mai nu-i venia la socoteala conditiunea asta, dar indoindu-l lacomia de bani, i-a dat Stimei pe o nepoata alui, ce o infiase el.

Nepoata omului era de 8 ani, si dupa ce a dat-o unchesu sau Stimei, in timp de patru ani, copila s’a facut hada si inchircise, de era ca una de 3 ani. Ea stia din ce pricina i se intamplase una ca asta, si mereu se ruga lui Dumnezeu sa-l hraneasca de bani pe unchesu-sau. Copila a murit in chinurile cele mai ingrozitoare, - Dumnezeu a lucrat, - da nici unchesul copilei n’a avut moarte buna”.

In urmatoarea povestire, iata un alt soiu de legamant: “Omul se dusese la padure dupa lemne. Pe la amurgul serei vede arzand o comoara, pe care se afla un spurcat de om. Omul vazand comoara, s’apuca s’o sape. Odata i se arata un Dracusor mic, negru ca ceaunul, cu fes rosu in cap, cu ochii ca focul si cu niste canci la mana ca coltii pieptenilor de calti, si-i zice: - Ce faci, mai omule, acolo? - Ia, sap comoara asta! - D’apoi ai implinit conditia pusa de stapanul ei cand a ingropat-o in pamant? - Ce conditie sa indeplinesc? - Ca sa mananci spurcatul ista, s’apoi s’o ieai. - Il mananc, bre! - Cand l-ai manca, sa vii s’o ieai! Si omul naibei, siret si sucit cum era, iea spurcatul, il invaleste intr’un stergar, il duce acasa, il pune in cuptor, il usuca bine, il piseaza ca chiperul, si cand manca bors ori lapte dulce cu mamaliga, presara si cate putina faina din spurcatul uscat. Cand gati de mancat spurcatul, se duse sa-o iea comoara. Necuratul crapa de ciuda ca ramane si fara bani, si fara om, si cauta sa puie omului bete in roate. Dar omul, prin cateva cruci facute cu duh curat, il isgoni si-si lua comoara”. Prin unele parti se zice ca daca la sapare se gasesc masele de Ciuma, acestea nu se ieau, ca sa nu moara de ciuma cei ce au sapat comoara”. La sapat, nu trebuie sa cada tarana in groapa, caci orbesc cei ce sapa. In groapa trebuie sa se mai lase din banii gasiti, ca sa aiba ce numara Scima banilor in fiecare zi.

 Putinile lui Ureche

 Despre Dealul Comorii de la Horgesti am aflat din cartea istoricului Eugen Sendrea “Istoria comorilor din Bacau”. Vreo 20 de ani sef la “Patrimoniu”.

 Sendrea a batut locurile in lung si-n lat, a aflat legende, a vorbit cu oamenii, a cautat sa desparta adevarul de fabula. Umbla multe vorbe despre dealul acela sterp, pe care si oile cand pasc stramba uneori din buze. Desi locul si-a pierdut traditia, mai spune lumea despre oarece putini cu galbeni, care dau cand si cand semn de viata, de pe sub pamanturi, cu luminite jucause si aburi albiciosi.

Despre neamul lui Gosav se stie ca a fost cel mai aproape de acele manifestari mai mult sau mai putin curate. Alde Gosav sunt ciobani cu stare, cu stana-n buza dealului. Dumitru e seful clanului. La 84 de ani se lauda ca e un om bogat. 12 copii (sase fete si tot atatia baieti) si 36 de nepoti (cum i-o tine minte, oare, dupa nume) sunt mare semn de bogatie. N-a trait degeaba. Si i s-a intamplat la batranete. A vazut ceva ce pana atunci numai se auzise.

 “S-au risipit”

 La nea Mitica ne-a dus nepotica Izabela, copil frumos si cuviincios. Pe mos nu-l mai ajuta picioarele, dar nu i-au sarit doagele. Cu limpezime ne povesteste ce-a vazut pe dealul Ciresului (zis al “Comorii”), in anul 1998. “A venit si televiziunea si-am spus si-atunci tot, de-a fir a par, isi aminteste batranul cioban. Pe cusma dealului, s-au ridicat si-au jucat lumini ce nu le mai vazusem. Un alb stralucitor, cum se ridica peste comorile de argint, ca peste alea de aur se ridica flama rosie. Am mers intins spre ele, sa le cunosc mai indeaproape, dar mai aveam cativa pasi si s-au risipit.”

Si fiul lui Dumitru, ciobanul Gheorghe, a intalnit aratarea. Cat pe-aci sa-nfiga sisul in glod, sa sara comoara dintr-insul, cum zic batranii. Aburul plutea de parc-ar fi avut viata si nu ardea iarba. Asa au ramas negasite cele trei putini cu bani. Care putini? Pai, sa luam seama la hrisovul vechi de trei secole, gasit in sumanul unui muribund:

“Fiule Zaharie Ureche, Sanatate voua si pace. Iubitii mei, eu ma vad la ceasul mortii si din aceasta nu voi iesi ca rana mare am capatat de la un leah din Gios de Episcopia Radautului, intre Satu-Mare si Saba dinspre Dornesti pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevei la Cetatuie sau la santul Liteanului, ca acolo a avut crunta batalie. Sa ai sama la trei gropi la Soci in tinutul Bacaului: in cea din mijloc am pus doua putini cu bani mai mult aur si argint. Sunt si altele. Sa dai popii Manolache sa faca biserica la Soci si din acei bani sa cumperi morile de la Cocu Stirban si indata sa vii la Neamt la popa Toader. De ma vei gasi mort, la Sfanta manastire sa ma ingropi si la popa vei gasi toate lucrurile mele. Grabeste-te de vino sa ma gasesti viu. Ursu Ureche, iunie 23 leat 1702. Starostele Cernautiului”

Aceasta scrisoare a circulat prin multe maini pana a ajuns la muzeu. Cu siguranta, multi vor fi sapat dupa comoara lui Ursu Ureche, despre care se spune ca s-ar fi tras din stirpea lui Stefan cel Mare. Desigur, nu cu gandul de-a da popii bani de biserica, ci pentru folos propriu. Dar fara spor, dupa cum sta marturie topaiala flacarilor vestitoare din culmea dealului. Si-n vremea noastra i-a tentat lacomia pe unii, dupa povestile lui mos Dumitru, ca-i batea gandul sa vina cu detectoarele de metal si cu buldozerele. Dar marimea dealului i-a descurajat.

 Binecuvantare si blestem  

Ei bine, unii localnici, isi aminteste acelasi vesnic mosneag care a daruit tara cu 36 de nepoti, trebuie ca se vor fi intalnit macar cu niste resturi cazute din putineiele lui Ureche starostele: “Pe timpuri erau haiduci care ingropau aurul. Care-l punea cu inima buna, il gaseau oamenii. Care nu, era ascuns pe vecie. Dar, mai vedeai, in vremea tineretii mele, pe cate unul de-i crestea starea vazand cu ochii. Azi calic, maine isi facea casoi, devenea stapan de turme, isi lua argati si stateai ca prostu’ sa te intrebi: “Pai, de unde?””. “E drept, mai zice mosneagul, ca lovea molima in cei bogati, peste noapte. Si-n turme, si-n casa oamenilor, de te gandeai ca numaidecat trebuie sa fi fost vreun blestem la mijloc. Eu unul, sa nu lungesc vorba, nu-s suparat ca n-am gasit-o. Dar stiu sigur ca e acolo!” ( ANDREEA CASCAVAL )

 Ludovicii Maicii Preciste

 Liniste calda scaldata-n nemiscare. 20 de biserici la mai putin de 11.000 de suflete. Ne invartim in jurul bisericii cu hramul Maicii Preciste, din buricul targului. Acolo, la temelia sfantului locas, in primavara anului 1989, un grup de elevi a scotocit (punand arbusti) fara de rost, ca sa scoata la iveala un tezaur de care multa vreme a vorbit poporu’. Cum e azi era si-atunci. Lume harnica, ordine si curatenie. Ordine nesmintita. S-a smintit ceva din loc atunci cand, sub harletul lui Sorin, Sorin Evu, elev in a X-a, a rasarit aurul. S-au rostogolit monede sunatoare, numai napoleoni si ludovici.

Au navalit localnicii ca furnicile. Degetele, sute la numar, s-au pus pe scurmat, lacome ca furnicile, de-a venit militia sa le dezlipeasca de tarana. Poate de aceea s-au gasit, cu totul, 82 de monede, duse cu alai la primarie.

Multa vreme inca, multimea a mai forfotit in preajma bisericii, pentru ca se vorbea despre un sipet intreg, care ar fi ramas inca nedezgropat. Despre asta a dat marturie parohul de azi, Constantin Genes. A venit sa ne intalneasca indata dupa un botez: “Se spunea ca sunt si alte comori sub biserica. Doar nu aveam sa clintim vreo piatra, de dragul lor. Daca au fost inseamna ca mai sunt si sa ramana la locul lor. Dar noi am facut adresa la Primarie, sa ni se spuna unde a ajuns comoara, pentru ca, poate, am avea vreun drept, noi, parohia, asupra ei”, zice parintele si ne tintuieste cu o privire limpede, in care-i simtim raceala politicoasa. Invarte in mana stanga cheia groasa a sfantului locas, cu nimic mai firava decat cheia Sfantului Petru. Ne arata locul descoperirii: “Am intrebat peste tot, dar se pare ca a facut aripi”. Iar gura lumii, un pic cam spurcata, zice ca un ditamai sipet ar odihni chiar sub paraclis.

 Bijuteriile Principesei Ghica

 A fost candva padure. Padurea s-a facut mobila. Padurea ascundea comori. In lipsa reperelor, comorile s-au prapadit. Au ramas doar vorbe: cutare e Dealu Comorii, cutare e Padurea Comorii (la Luncani, de buna seama), dar sanchi padure, doar niscai tufisuri stau s-o pomeneasca, carnea de lemn s-a dus in Italia, pe valuta. Pe deal a fost o batalie. Niste zapaciti de suedezi au dat buzna peste curtea boiereasca, poftind la zloti si la tain. Nici mancare, nici banet n-au gasit, ci sulite ascutite, manuite de razesii vornicului Manolache. O data cu viata, suedezii si-au pierdut la anii 1712, in vremea lui Nicolae Mavrocordat, si pistoalele, pe care le gasim acum, bine mersi, la muzeu. Pe acelasi deal sta mandra ctitoria cu hramul Sfantului Ioan Botezatorul, ridicata pe la anul 1732. Acolo sade, in gropnita de sub altar, principesa lui Matei Grigore Ghica, Smaragda. Mai exact, sedea netulburata pana cand - lumea o spune - un popa a scormonit sub altar, deranjand osemintele. Primarele Vasile Candea (om gospodar, cu frica de Dumnezeu) da de inteles car sti multe despre astea. Profesorul Sendrea zice c-ar fi gasit la gunoi niste straie de-ale domnitei. Chestia e ca nu se stie pe ce maini au apucat colierul, braul batut in nestemate, inelele care imbracau falangele descarnate. Ce va fi fost in altar, acolo, Ioan Botezatorul stie si, daca are chef, judeca. Bine ar fi insa ca principesa sa nu fi fost prea tare tulburata din odihna ei. Altminteri, localnicii vor veni la redactie, plangandu-se de fenomene paranormale si de asta nimeni n-are nevoie.

 Saparea comorilor (IV)

 Doi insi au dat de portile unei cladiri intr’o surpatura pe malul Siretului. Au incercat s-o sape, dar indata ce sapau oleaca, groapa se astupa la loc.

Au sapat asa degeaba mereu, pana cand intr’o seara le iesi din pamant un calugar batran, de-si ridica sprincenile cu carja. Era necuratul, caruia ii era juruita comoara.

Calugarul le grai: - Degeaba va truditi voi; comoara asta este a mea! Si cum a zis, a pierit. Oamenii, daca au vazut ca nu mai pot umbla intr’ ascuns, au spus la primarie, si de acolo s’a pornit lume multa la sapat la comoara. Dar, ori cate se trudia norodul, era in vant: Calugarul vesnic le darama din maluri si vesnic le spunea sa nu mai sape, caci nu vor ajunge la nici un capat. Oamenii au adus noua popi si popii au inceput cetanie mare, si numai asa au facut oleaca de spor. Dar, cum tinchiau preotii din cetit, necuratul iar se arata, iar darama, si iar indemna lumea sa nu se mai trudeacsa.

Preotii au cetit inainte, oamenii au zorit cu sapatul, dar cand ajunsera sa rastoarne comoara in lada primariei, calugarul sia sprijinit toiagul in toarta caldarii, si cand a apasat-o odata, a afundat-o cu mult mai adanc decat cum era la inceput.

Iata si urmatoarea povestire a unor cautatori de comori, pe cari le vazusera arzand pe o pascatoare de cai: “Aveam in mana o nuielusa de fier lunga si subtire. Ajunsesem la o lunca din mijlocul padurii unde vazuram din loc in loc niste gramezi de pamant proaspat scromonit. Par’ca erau facute intr’adins. Din doi in doi pasi, un musuroiu, alaturi cu o gaura lata de vreo doua degete... Ma siliu si facuiu sa intre (varga) toata in pamant. Incepui sa ciocanesc, si se auzi un sunet metalic, a plin, de vreo oala sau ulcica, care ne-a facut sa ne inghete sangele in vine... Am dat peste comoara. Largiram gaura ca sa putem baga mana si sa scoatem oala cu galbeni.

Incepuse sa se arate zorii zilei cand, bagand mana asta stanga inauntru, am dat de ceva tare si ascutit, ce-mi intra in degetul asta aratator. Mai largiram nitel gaura, si dupa putin timp era scoasa afara. Cand o vazuram, scoaseram amandoi cate un strigat. Am aruncat-o cat colo, si ne-am facut cruce de frica. Ce gasisem? O capatana de mort, aproape putrezita si grea de pamantul asezat pe ea... Si nici nu stiu cand ne-am trezit acasa.

 Paznicul Zamolxe

 Decebal, inteleptul conducator al dacilor, a luat hotararea sa ascunda averea neamului in mai multe locuri. Pestera lui Zamolxe de la Polovragi ar fi unul dintre ele.

 Muntele Capatana a fost in vechime unul dintre locurile unde dacii se retrageau din calea atacatorilor. Oameni ai inaltimilor, dacii isi ridicasera o cetate chiar pe varful masivului. De acolo coborau in momentele de restriste in inima muntelui, pe cai numai de ei stiute; nici astazi nu au fost descoperite. Maruntaiele intortocheate ale muntelui erau tocmai bune pentru a deruta dusmanul, daca acesta ar fi descoperit pestera, si cu atat mai nimerite pentru a fi ascunsa o parte din avutie. Tezaurul era garantia continuitatii prosperitatii si linistii urmasilor dupa incheierea luptelor cu cotropitorii.

 Pustnic sau vistier

 In acest loc avea sa se retraga pentru o vreme si Zamolxe, liderul spriritual al dacilor. Poate ca in aceasta pestera Zamolxe a avut o misiune importanta: sa lucreze la imbogatirea sa spirituala pentru a darui apoi experienta poporului sau si sa pazeasca Tezaurul. El a fost si este pastratorul secretului comorii. Pesterii Polovragi nu i s-a gasit inca un capat. “Oamenii au avut curajul sa mearga pe un drum de 17 kilometri”, ne spune Miron Papurica, care face oficiile de gazda atunci cand vrei sa-l vizitezi pe Zeu. “Sa stiti ca in casa lui Zamolxe poti inainta doar daca te lasa el, altfel, daca ai ganduri necurate sau esti un om rau, o forta nevazuta te impiedica sa inaintezi”, adauga Lenuta Papurica, fost ghid al locului. Poate de aceea - desi se spune ca aici undeva, in sufletul masivului Capatanii, ar fi una dintre cele mai mari comori din cate s-au vazut - nimeni nu a reusit vreodata sa o gaseasca. S-a gasit doar ce a vrut Zamolxe sa se gaseasca: oale de lut, unelte ale dacilor. Nici arheologii nu au avut mai mult noroc.

 Vin si se ascund prin pestera

 Vin aici, la Polovragi, cautatorii de comori? “Ei bine, nu numai ca vin, ne raspunde ghidul, dar fac si tot felul de smecherii. Isi iau cu ei aparate de detectat metale, le ascund prin bagaje, se prefac ca sunt vizitatori incantati de minunatiile pesterii, apoi se baga prin cotloane ca sa nu-i vad. Mizeaza pe faptul ca eu sunt ocupat cu turistii adevarati!” Numai ca Zamolxe nu doarme. “O data am descoperit niste indivizi din acestia dupa vreo doua ore. Nu stiu ce au facut exact, dar de aici nu au plecat cu nici o comoara!”

Comoara dacilor a nascut fantezii si prin satul Polovragi. “Povestesc batranii ca se vedeau flacari pe aici, pe inaltimi, semn ca exista o comoara. Dar nimeni nu a gasit niciodata nimic!” Zamolxe este un paznic bun!

Pestera este cea mai mare cavitate din intregul areal al Muntilor Parang si Capatanii. Are mai multe nivele, toate accesibile, iar pe dedesubt curge un rau. Este foarte bine ventilata, apa exista din belsug, un loc perfect pentru un refugiu. Peretii Pesterii sunt incarcati de figurine: un dac rugandu-se, Decebal, pasari maiastre, animale de apa, chipul lui Iisus. Din tavan curg neincetat picaturi de apa. “Lacrimile lui Zamolxe!”, lacrimi de durere, caci dupa ce Dacia a fost cucerita de romani, Zamolxe nu si-a mai putut opri plansul.

Undeva, aproape de iesire, se afla si Scaunul lui Zamolxe, in asa fel asezat ca daca cineva vrea sa treaca pe acolo ar trebui sa-si lase sufletul sa fie judecat de Zeu.

Dar Pesterea Polovragi nu este singura “vistierie” din zona. La Cheile Oltetului, in Gorj, sunt zeci de grote. In oricare dintre ele ar putea fi Comoara dacilor. ( CARMEN ANGHEL )

 Saparea comorilor (V)

 Se intampla de vede comoara unul, cui nu e daruita, dar ori o vede si nu o poate gasi, ori daca vrea sa o scoata, comoara fuge de hodorogeste si face sgomot. Ca de multe ori aude omul trosnind grinzile de la casa, si atunci stie de buna sama ca e comoara, si se duce la carturareasa de-i da cu cartile, si ii spune verde ca in casa la el, e comoara; dar n’are ce face daca ni-i e data.

La unii li s’a intamplat de au sapat comoara si au dat de ea, si au vazut si galbenii, dar n’au putut sa-i iea, ca erau bani daruiti .luia din bolovani, si cand dau sa-i apuce, le aluneca printre degete, ca pe banul daruit Ucigasului, nu se poate face nimeni stapan.

 Staretul Isidor si taina manastirii

 Cu secole in urma, staretul Isidor, de la Manastirea Sinaia, a ascuns argintarie si icoane de valoare din calea cotropitorilor.  

Austriecii, aflati in razboi impotriva turcilor (1736 - 1739) intentionau sa ocupe Bucurestiul. Prima asezare izolata din calea cotropitorilor, care veneau prin defileul de la Posada, era manastirea din Sinaia, de unde calugarii au trebuit sa fuga. Ramas printre ultimii, staretul Isidor a adunat argintaria si odoarele din biserica, dintre care unele icoane de mare valoare, le-a pus in clopotul cel mare si le-a ingropat, dupa care a fugit in Transilvania. Armata austriaca a coborat pe Valea Prahovei pana la Ploiesti, dar a fost invinsa de turci si alungata inapoi spre munti. In fuga lor, austriecii lasa o garnizoana de 400 de soldati in Manastire Sinaia, iar restul armatei se retrage la Predeal. Turcii prind de stire, distrug garnizoana de la manastire, dupa care zdrobesc si restul armatei austriece. Tarziu, calugarii se intorc la manastire si-l aleg staret pe Nifon. Dupa mai multi ani, au venit la Nifon doi oameni din Transilvania, care i-au aratat un inscris ramas de la raposatul staret Isidor, in care descria obiectele depuse in clopotul cel mare, impreuna cu 2.000 de lei din argint turcesc. Toate acestea fiind “ingropate in apropierea manastirii langa drumul Brasovului dinspre apa Pelesu, la vale de fantanita, punand si o lespede de piatra peste dansele si dandu-se scurgerea apei pe deasupra lor...”.

Din cauza timpului si a distrugerilor provocate de turci, nu mai existau nici fantana, nici drumul. Comoara de la Sinaia n-a fost niciodata descoperita. (LAURA CALCIU)

 Cantecul batranesc a lui Stanga din Campeni

 Zau, mai vine haznaua Of, haznaua zdranganind, Haznagiul fluierand, De-a doua pe cal sezand Dara Stancu ce zicea: “Vazu unchiul haznaua Unii de cal ca tinea Unii de hazna tragea Unii haznagiul lua Ei trasera haznaua Unde tufa se rarea Si racoare le venea. Ei varsara haznaua, Galbiorii stralucea, Parea ochii sa le ia.

 Saparea comorilor (VI)

 Altii, iar, daca li s’a aratat comoara si au vazut-o unde esi au pus semn, cand s’au dus s’o sape, s’au dus noaptea prea tarziu, si cum sapau si nu mai dau de ea, i-a apucat cantatul cocosilor si atunci au pierdut-o, pentru ca, cat au dat cocosii in cantat, Dracul nu mai are putere.

Avem destule marturii ca s’au sapat totdeauna comori. Atatea movili vechi - semne de hotar, - au fost mai tarziu scociorate, spre a se vedea daca nu cumva ascund vreo comoara.

Si fireste, nu-i de mirare, daca umbland dupa comori, se da peste alte bogatii tainuite, bune si acestea daca nu pentru sapatori, ci pentru istorici.

 Aurul Brancovenilor si comoara hotilor

 “Muntii astia sunt plini de comori”, zic, mai tot timpul cu mandrie, oamenii de prin partea locului. “Nu le-a gasit nimeni, si nici n-o sa le gaseasca. Sunt ascunse bine si poarta asupra lor si blesemele celor care le-au ascuns...”

 Muntii laudati nu sunt altii decat cei ai Capatanii, de pe meleagurile valcene. Nespectaculosi prin inaltime, au fost catalogati mai tot timpul - pe nedrept, de altfel - “munti de vaci”. Si tratati ca atare.

Dar, pe vreme frumoasa, din Olanesti - asta insemnand la vreo 20 de kilometri distanta de Ramnicu-Valcea pleaca spre munte tot felul de grupuri. Care mai de care mai ciudate. Ar putea trece drept turisti, daca nu ar fi inarmati cu tot felul de lopeti, tarnacoape, franghii, saci si tot ce vrei si ce nu vrei. Merg linistiti si au un aer conspirativ. Localnicii ii dibuiesc imediat si-i iau in ras. Dar parca nu e rasul lor... Mai ales acum, ca de vreun an incoace au aparut si italienii. Astia au alta aparatura, niste detectoare de metale pretioase, eheeii...

Pestera Iepurilor

Vara trecuta si-au facut de lucru, cu tot cu aparatele alea, prin albia r.ului Olanesti, intr-un loc ce-i zice “La Butoi”. Si stiti ceva? Au gasit aur, dom’le, aur adevarat, pilitura, dar si niste bucatele, asa ca pepitele. Sau ca si cum ar fi fost parti dintr-o moneda. Se-adunase lumea ca la urs...

Pe urma a inceput sa umble vorba ca aurul ar fi tocmai din Pestera Iepurilor - un loc aproape inaccesibil, de unde izvoraste un afluent al raului Olanesti. Si ca acolo, in pesterea asta, ar fi... o comoara, spun unii, un filon de aur, zic altii.

Singura certitudine este insa ca italienii au gasit, intr-adevar, pulbere de aur in albia r.ului Olanesti.

 Calea lui Traian

 Cat despre comori, ei bine, da, aici e alta poveste. In primul rand, demna de luat in seama este insasi istoria acestor locuri. Se spune ca, dupa marea navalire a romanilor, un detasament de cavalerie al cotropitorilor, olanii, a ratacit drumul spre casa. Ca, in loc sa o apuce pe vestita “Cale a lui Traian”, olanii s-au trezit pe poteci laturalnice. Dupa luptele crunte si devastatoare, oamenii erau obositi, infometati si bolnavi, iar caii inspumati isi tarau cu greu pelagra. Au mers vreme de o zi prin albia unui rau, si tot pe malul raului si-au asezat tabara, sa se odihneasca. Ca prin minune, caii au inceput sa se vindece. Si cavalerii ce s-au spalat cu apele involburate, parca au inceput sa se simta mai bine. N-au mai plecat si, incet, incet, pe langa izvoarele miraculoase, au intemeiat o asezare. Un loc al olanilor: Olanesti...

Sute de ani mai tarziu, Olanestiul si imprejurimile au reprezentat un loc de refugiu, dar si o zona de rezistenta impotriva valurilor de navalitori. Asa se explica, probabil, si faptul ca poalele muntelui sunt strajuite pur si simplu de manastiri. Fiecare cu istoria si farmecul ei. Dintre ele, doua poarta povara comorilor ascunse. Iezer si Pahomie. Prima, manastire de maici, asezata pe curbura calda a muntelui, a doua, un fost schit de calugari, ascuns in inima unei stanci.

 Pastratoarele comorii

 La Iezer, se spune, comoara ar fi fost incredintata maicilor de catre insusi principele Constantin Brancoveanu, acum aproape 300 de ani. Figura marcanta a istoriei romanilor, Brancoveanu (1688-1714) a fost prins, pe toata perioada domniei, intre marile lupte si orgolii habsburgice si otomane. Cand raporturile cu austriecii s-au imbunatatit, Brancoveanu a primit, in 1695, titlul de “principe al Sfintului Imperiu”, insa problemele grele au inceput sa apara din partea turcilor. Domnitorul a incercat sa castige si sa pastreze bunavointa inaltei Porti, pe care o platea cu pungi grele de aur. Drept urmare, in anul 1699, sultanul i-a acordat domnia pe viata. Nestatornici insa in gandurile lor, mai-marii Imperiului l-au pus pe Brancoveanu in mai multe situatii periculoase. In anul 1703 a fost chemat pe neasteptate la Poarta si acuzat de necredinta fata de sultan. Cu dibacia vorbelor, dar mai cu seama cu daruri bogate, a izbutit sa scape si sa se intoarca teafar in tara. Aceasta intamplare a reprezentat insa un puternic semnal de alarma pentru Printul aurului - Altin Oglu - cum era numit in epoca Brancoveanu. Indiferent de soarta lui, aurul avea sa ramana in tara. Se pare ca acesta a fost momentul in care, pentru protectia comorilor, principele le-a incredintat unor supusi credinciosi.

Comoara de la Iezer nu a fost niciodata estimata. Dupa tragica moarte a lui Brancoveanu si a descendentilor sai, la 1714 - moarte hotarata de aceeasi inalta Poarta -, Manastirea Iezer a fost atacata de turci. Cronicile spun ca atacatorii cautau comoara. si ca maicile au refuzat sa dezvaluie locul unde era ascunsa. Toate slujitoarele Domnului au fostmasacrate, iar manastirea arsa din temelii. S-a presupus ca aurul Brancovenilor a ajuns astfel tocmai pe mainile celor de care il protejase. Dar nu exista nici o confirmare. La fel de bine ar putea fi inca la Iezer, sub protectia muntelui si a lui Dumnezeu. ( OANA COSTEA )

 Descuiarea comorilor (I)

 Pe la manastirea lui Adam, din judetul Tutova, se zice ca este o comoara strasnica, pe care o poate vedea orisicine. Este facuta in chip de beciu, cu usa, si cu un lacat sdravan pe care sta scris: “Nimeni nu poate umbla aici, fara iarba hiarelor”.

S’a incercat “statul” fel si chip, ba a trimis si osti ca sa-si incerce puterea, dar degeaba.

Multi au cheltuit averi, cautand iarba fiarelor, dar aceea nu se gaseste lesne, pentru ca nimeni n’o cunoaste.

Prin judetul Braila se zice ca iarba fiarelor e aurie sau argintie, sau rosie.

Prin Bucovina se spune ca iarba fiarelor creste pe locul unde a pierit trasnit un Diavol - “Uciga-l tunul”.

“Unii spun ca iarba fiarelor e neagra si subtire la fir si creste pe camp, pe unde creste si cealalta iarba, doar atat ca daca in vara asta a crescut, de pilda, in poiana dumitale, iarna se pierde, si la primavara nu mai rasare tot aci, ci hat departe, peste trei ape curgatoare si tocmai peste noua ani mai rasare tot in locul ala.

Altii spun ca iarba fiarelor e rosie la fir, iar altii spun ca e si rosie, si neagra, adica e de doua feluri, dar ca neagra e mai buna”. Oricum, ceea ce-i sigur este ca iarba fiarelor exista!

Prin judetul Muscel se crede ca iarba fiarelor creste prin smarcuri, pe langa lacuri si este de coloare rosie ca focul. Aceasta fata si-o tine toata noaptea si dimineata, pana’n rasaritul soarelui; dupa aceasta insa se inverzeste si nu se mai poate cunoaste din celelalte balarii. Prin Bucovina se spune ca “iarba talharilor” creste pe piatra si intre pelinita. Ea are cap, ca si omul, si e vie, umbla. Frunza n’are: numai niste aripi din umere, coada si picioare.

E de coloare galbie. Radacina n’are. Pe piatra isi lasa o tara de radacina si merge mai departe.

Cand e nour, o poti capata. Atunci o cunosti pe piatra, si atunci e mai groasa; dar cand e soare, se subtie de tot. O bucatica de aceea daca ai lua in gura, mori pe loc. Ea, foarte rar, se gaseste. Talharii o vara in palma. Pe langa Noua-sulita, se afla”.

In apropierea Botosanilor este undeva o comoara pusa de 7 ani si n’o pot lua decat 7 frati cu trei fire de iarba fiarelor.

 Pahomie, schitul haiducilor lui Sava

 Mai bine de 20 de kilometri de la Iezer in sus, drumul se zbuciuma, se chinuieste, se frange. De-acum teritoriul este al haiducilor.

 Un loc unde se-ajungea numai calare si numai daca erai inzestrat cu curaj. Drumul forestier de la Cheia catre Muntele Buila, taiat peste ani, se sfarseste brusc, intr-o stanca. Ai zice ca, gata, muntele si-a asezat singur o bariera de netrecut. Pe peretele imens de piatra se impletesc doua cascade. Peisajul e spectaculos si infricosator, salbatic.

POPAS. Departe de orice asezare omeneasca, loc al vintului si-al fiarelor padurii. Sub peretele de stanca, facand parca un corp comun cu piatra, e Pahomie. Schitul Pahomie, intemeiat de un haiduc si-un popa. Loc de adunare si popas al haiducilor, nicidecum al drumetilor. Si de rugaciune. Dar si tainita.

Legenda, dar si izvoarele istorice ii numesc pe intemeietori Pahomie Monahul si Sava Haiducul. Se pare, spun cronicile, ca preotul Pahomie ar fi de fapt marele ban Barbu Craiovescu, pornit in pribegie din cauza unor grave neintelegeri cu domnitorul Mihnea cel Rau, insotit de “capitanul de care” Sava, capitan care, de altfel, i-a si salvat viata. Zabovind mai multa vreme in munti, nevoit fiind sa-si hraneasca oamenii si caii, capitanul Sava a devenit haiducul Sava. 1684 este anul in care Schitul Pahomie apare atestat documentar. Tot cronicile spun ca, odata pornit in pribegie, fostul ban Craiovescu si-a luat asupra-i parte din imensa avere. Aur si bijuterii. In stanca schitului a fost sapata o galerie, cat pentru un singur om. Acolo a fost tainuita comoara celui care avea sa devina Sfintul Pahomie. Nici Sava, devenit haiduc, nu s-a lasat mai prejos si, alaturi de oamenii sai, a sporit comoara din stinca.

Pe urma Pahomie s-a stins, iar haiducii s-au pierdut in negura vremii. Comoara a ramas in grija calugarilor, care au pastrat-o cu sfintenie de-a lungul veacurilor. Se spune chiar ca, o data ce si-au facut simtita prezenta in zona vanatorii de comori, calugarii au scos aurul din ascunzatoare si l-au pitit mai bine, undeva in interiorul stancii, sapand de sus in jos un put pe care ulterior l-au acoperit cu pietre si pamint.

ABURUL. Prin 1880, schitul a ramas in paragina. Ultimii supravietuitori murisera si nimeni nu s-a mai apropiat de Pahomie, pana pe la 1952. La acea vreme, din vechiul schit mai existau doar ruinele bisericii. Stanca era acoperita in intregime de iedera si, spun oamenii, noaptea se-asternea peste piatra un abur albastru-violet. Schitul a fost in intregime reconstruit.

Visul comorii le-a tulburat multora noptile. E acolo! Acolo, in inima stancii, un munte de aur! Dar unde? si cine ar indrazni blasfemia de a profana un sfint schit?

Gurile rele spun ca acum totusi cineva sapa “discret” in stanca in cautarea comorii. Ca cea mai mare parte din iedera veche de sute de ani a fost retezata si ca burghie ascutite sfredelesc piatra. Si ca respectivul cautator de comori ar fi chiar o inalta fata bisericeasca. Vremea rea ne-a impiedicat sa ajungem zilele astea la Pahomie, asa ca informatia ramane, deocamdata, la nivel de zvon. Cu titlu de poveste. Dar cu un mare, mare sambure de adevar. Mare cat o comoara.

( OANA COSTEA )

 Tunelul catre nicaieri

 Drumul din Cheile Cheii continua, mai sus de Schitul Pahomie, mai abrupt, mai inaccesibil. Urca, abia simtit, dar in scurt timp urechile incep sa pocneasca. Este chiar inima muntelui si peisajul se schimba spectaculos. De-acum drumul e taiat in stanca. E un drum forestier, zdravan, cat sa incapa doua camioane, pe ambele sensuri de mers. Concluzia fireasca este ca drumul duce undeva. Dar surprizele abia incep. Dupa o cotitura brutala, apare un tunel. Tunel in toata regula, sapat in munte cu simt de raspundere. Betonat, asfaltat. (S-a lucrat din greu, vreme de doi ani si ca au fost desfasurate uriase forte materiale si umane.) E lung de vreo suta de metri. Dar cel mai ciudat este ca pare parasit. Nefolosit, neintretinut. Pe alocuri a inceput sa se surpe. La capatul celalalt e parca o alta lume. Drumul mai continua inca vreo doua sute de metri. Si atat. Se termina. Se termina! Nu duce nicaieri. Tunelul, la care s-a lucrat atata vreme, cu atatea eforturi, bani, vieti sacrificate (caci au existat si astfel de cazuri) are drept capat doar un peisaj superb.

Si totusi, in spatele acestei povesti incredibile, se afla tot visul unei comori. Sau cel putin asa spune lumea. Varianta oficiala ar fi ca, da, e drumul catre o exploatare forestiera. Doar cei mai batrani dau din cap a aiureala. Drumul a fost “comandat” de Ceausescu. Pentru ca i s-a spus - cine stie cand, cine stie cum - ca sus, dincolo de Cheile Cheii, sub stanca unui varf, e o veche mina de aur a dacilor.

Drumul exista, tunelul la fel. Despre existenta vreunei mine insa nimeni nu are vreo certitudine. Unii zic ca sunt legende, altii sustin ca ar fi intr-adevar o veche mina parasita, altii ca ar fi doar ruinele unei cetati dacice.

 Descuiarea comorilor (II)

 Un mijloc de a afla aceasta iarba, ar mai fi: sa tarai un lacat incuiat prin locuri de fan si sa bagi de sama cand se descuie lacatul. Atunci, sa te uiti primprejur si sa stii ca aceea este iarba fiarelor.

Sau: prinzi doi pui de ariciu si-i inchizi undeva bine, incuindu-le usa cu un lacat sdravan. Cand ii va cauta ariciul si-i va gasi, va pleca sa afle iarba fiarelor, cu care numai atingand lacatul, il va preface in bucati. Daca iesti peaproape, poti pandi si pune mana pe iarba aceea, caci ariciul dupa ce isi face treaba cu iarba, lasa jos.

Daca ai un fanatcosit, fara nici un musuroiu, fara nici un ciot, si daca acolo ti se rupe coasa, sa stii ca pe acolo creste iarba talharului.

Povestire din Bucovina: “Alaturea cu drumul imparatesc care trece prin orasul Siret si duce pe langa satul Balcaut la Suceava, se afla o garla. La inceputul garlei acesteia, adica acolo unde se intalnesc Sasca cu Miezenii, se vad niste adancituri in pamant.

Adanciturile acestea sunt gurile a trei pivniti, in cari se afla mai multe buti cu bani. Iar butile acelea sunt asezate acolo de un voda, despre care se zice ca a domnit oarecand peste Moldova si care, la ascunderea comorilor, a lasat urice.

Nu mult dupa alipirea Bucovinii la Austria, zice ca dand Moldova de uricile acestea, trimise in intelegere cu imparatia noastra o comisie sa scaute pivnitile.

Comisia, mergand si sosind la starea locului, au pus pe mai multi oameni ca sa sape si sa le destupe. La sfarsitul zilei a treia, sapatorii au dat de trei usi de fier.

Si mai mare chin au avut ei acuma cu deschiderea usilor. Totusi isbutira cu chiu si vai a le deschide. Si cand le deschisera, ce sa le vada ochii? O multime de buti stau insirate pe langa peretii pivnitilor, pline de aur lucitor. Sapatorii indata trimisera soli in oras sa cheme comisia.

Dar pana se adunara domnii din cari era alcatuita comisia, un izvor, care s’a iscat pe neasteptate, umplu tustrele pivnitile cu apa. Se vede ca izvorul acela de apa era blastamul lui Voda, caci el a strans comorile ca sa aiba cu ce plati vamile in lumea cealalta. Si comisia se intoarse apoi cu nasul in pamant.

Si de-atunci si pana astazi nimeni nu s’a mai incumetat a destupa pivnitile acelea.

 Aceste povesti minunate au fost preluate din volumul II al cartii “Mitologie romaneasca” de Tudor Pamfile, Bucuresti 1916

 Legendele MEHEDINTILOR

Articol

Text & foto: Victor Raicu

Folclorul romanesc conserva in milenarul depozit artistic al poporului nostru un extraordinar inventar de credinte, obiceiuri, jocuri, cintece, snoave, povesti ori legende. Legendele despre comorile ascunse prin muntii Mehedintilor in vremurile demult apuse sint numeroase. Povestesc cei ce le cunosc ca ele sint adevarate comori nu prin argintul sau aurul pe care le contin, nu prin arta cu care mesterii vremii le-au modelat si poate le-au intregit formele - desi fiecare in parte isi are importanta sa -, cit mai ales prin ceea ce ele stiu si pot povesti. Si cite nu ne pot spune tezaurele monetare, cite taine sint ascunse in sufletele lor inerte! Pentru a le decodifica mesajul trebuie sa te apleci asupra lor cu rabdare si intelegere, cu dragoste si sfiala, sa le inveti limba, sa le cistigi increderea si sa le faci sa vorbeasca, pentru ca fiecare isi are propria istorie, care nu este numai a lor, ci si a acestui neam, a acestui pamint.
Dar, sa le ascultam povestea!

Comoara de la Trei goruni
Dealul Mare este locul cel mai inalt care domina imprejurimile orasului Baia de Arama. Pe aceste meleaguri erau numai citeva case, iar satul se numea Olari, pentru ca locuitorii se ocupau cu olaritul. S-au descoperit in zona cioburi de oale si urmele cuptoarelor de ars. Pe drumul care leaga Dealul Mare de Baia de Arama se mai afla si acum un stejar falnic, pe care abia il pot cuprinde doi oameni in brate. Se spune ca, pe vremuri, erau trei asemenea stejari si ca aici ar fi fost ascunsa o comoara. Legenda povesteste ca un haiduc de la Dunare venea cu banii pe care-i furase de la un boier. Era urmarit de o potera, dar de la Comanesti a scapat, urcind pe Valea Mare pina sus, la cei trei stejari. Haiducul se pregatea sa treaca granita in Banat si s-a gindit ca aici, la cei Trei goruni din Dealul Mare, poate sa ascunda o parte din bani, pentru a-i lua la intoarcere. Dar, casatorindu-se in Banat, nu s-a mai intors, iar timpurile grele care au urmat nu i-ai mai permis sa treaca granita inapoi pentru a-si lua comoara. I-a povestit, in schimb, unui tovaras de ciobanie, care a trecut in Oltenia si a cautat locul. Dar nu l-a mai gasit, pentru ca dintre cei trei goruni ramasese doar unul.

Tezaurul pierdut
Se spune ca un copil a plecat cu caprele la pascut pe un cornet din satul Godeanu. Spre seara, copilul a pierdut caprele si a inceput sa le caute deznadajduit. Urcind el pe deal, a auzit un behait sus, pe o stinca. Era o stinca acoperita cu iedera si muschi. Copilul a urcat pina la stinca si a gasit acolo o gura de pestera. A intrat cu teama, sperind sa-si gaseasca acolo caprele, dar s-a speriat vazind o masa rotunda din piatra, pe care zacea incolacit un sarpe urias.
Vazind ca sarpele nu da nici un semn de viata, a inceput sa arunce cu pietre pina cind acesta a cazut de pe masa. Atunci a vazut ca sarpele era din ceara, iar in jurul mesei erau oale pline cu galbeni de aur. Uitind si de capre si de tot, copilul a plecat in fuga sa-i spuna tatalui sau. Pe drum, s-a intilnit cu doi cosasi care veneau de la cimp si le-a spus si lor. Acestia au plecat cu coasele pe umar sa gaseasca pestera.
Fugind spre casa, pentru ca se lasase noaptea, copilul a alunecat intr-o prapastie. Acolo a si murit. Nici cei doi cosasi nu au reusit sa gaseasca gura pesterii. Se zice ca acest copil ar fi murit din cauza blestemului care apasa asupra comorii.

Averea din plop
La Glogova traia pe vremuri o familie de oameni foarte instariti. Ei se numeai boierii glogoveni. Hotii i-au pradat insa, fugind cu banii. Fiind urmariti de potera, hotii au ascuns banii in scorbura unui plop urias. Nu au mai avut posibilitatea sa-i ia, pentru ca au fost prinsi si omoriti. Un om de prin partea locului, mergind in padure dupa lemne, a lovit cu toporul in acel plop. Din scorbura au inceput sa cada bani. Omul a cautat apoi cu grija, a luat toti banii si a plecat acasa.
Spre primavara, cu o parte din banii gasiti, a cumparat doi cai. S-a gindit sa-i puna la munca, si l-a trimis pe fiul sau, care avea vreo 20 de ani, la arat pe lunca Motrului. Pe drum, caii s-au speriat si au luat-o la fuga, iar baiatul a cazut din caruta si a murit.
Intr-un tirziu, parintii au inteles ca moartea baiatului i se trage de la bani si au hotarit sa sape o fintina in locul unde a murit. Fintina a fost pictata si sfintita mai tirziu de preotul din sat. Ea mai exista si astazi si nu a secat niciodata, indiferent cit de mare a fost seceta.

Comoara din
PeStera de la izvor
Aproape de bisericuta din Ponoarele, de sub "Streiul Ponorii" izvoraste un piriu care punea in functiune cele 13 mori de apa de pe valea care poarta de atunci numele de Valea Morilor. Linga izvor era o pestera in care se putea intra, iar dupa treceai pe o poteca ingusta, de lacul din care izvoraste piriul, puteai ajunge la un platou cu nisip unde se afla o masa cu 13 scaune. Aici se adunau pe vremuri haiducii si isi imparteau prazile ori stateau la sfat.
Haiducii erau imbracati in haine de dimie alba, iar capetenia lor purta haine de dimie neagra. Pestera era un bun loc de refugiu pentru ca de aici, din apropierea mesei, se desprindeau doua galerii: una mergea spre satul Baluta, iar cealalta spre Pamintul Rosu.
Se zice ca haiducii ar fi avut trei saci plini cu galbeni pe care i-ar fi ascuns intr-o camera sapata in galeria dinspre Pamintul Rosu. Fiind tradati de unul dintre ei, ceilalti abia au reusit sa scape prin galeria care ducea spre Baluta, mai apoi fugind la sirbi. Comoara a ramas ascunsa acolo, in pestera. Cu timpul, intrarea in pestera s-a surpat si a ramas doar locul de unde izvoraste piriul. Cit despre comoara, nu se stie daca a ajuns cineva la ea.
Comoara
din VIrful ObIrSiei
Un tigan si o tiganca veneau pe jos de la Cerna Sat. Plecasera dupa amiaza si drumul era destul de lung. Trebuiau sa ajunga in satul Obirsia. Tiganul mergea mai repede, dar se oprea din loc in loc sa-si astepte femeia. Asa a facut si in Virful Obirsiei. Era deja spre seara cind tiganca a vazut o flacara deasupra lui si s-a speriat. Barbatul s-a ridicat in picioare si i-a spus ca flacara nu arde. A trimis-o pina la prima casa sa caute o sapa, iar el a ramas acolo sa pazeasca locul. Intre timp a atipit si a visat ca cineva i-a spus sa pastreze numai o parte din bani, iar restul sa-i dea primului trecator ce va veni.
Cind s-a intors femeia cu sapa, barbatul ei a sapat si a scos la iveala o caldare cu bani din aur. I-a desertat si a facut trei parti egale. A asteptat pina a sosit primul trecator, care l-a rugat sa-i dea si lui macar o mina de aur. Atunci, tiganul i-a spus ce visase si l-a rugat sa ia doua dintre cele trei parti pregatite.
Legenda spune ca omul a acceptat bucuros, dar dupa un timp s-a ales praful de averea lui, iar tiganul, cu partea lui, s-a pricopsit.
Asadar, lumea comorilor din tinutul Mehedintilor atrage ca o uriasa forta nevazuta, fiind o lume a fabulatiei si a mitului. Dar nu numai comorile cu legendele lor atrag calatorii spre Muntii Mehedinti. Ei sint "munti vii", calcati de opinca ciobanului si de copitele oilor, munti in care s-a nascut cintecul ce picura discret ca apa unui izvor. Si merita cunoscuta frumusetea fara seaman a acestor locuri, a istoriei si a minunatelor traditii din aceasta zona.

Comorile Mehedintilor

Articol

Text & foto: Victor Raicu

Cultul pietrei are si astazi o mare arie de raspindire la romani. Nu numai in satele din zona carpatica si subcarpatica, dar chiar si in cele de cimpie pot fi intilnite prin gradini si curti, la capatul scarilor, linga fintini sau la margine de drumuri tot felul de pietre culese din albia riurilor sau scoase de prin maluri.

Cu dimensiuni si forme variate, acestea primesc denumiri inspirate de imaginatia taranului roman, care le asociaza cu animale reale sau cu imagini din bestiarul traditional, precum si cu personaje de basm sau figuri umane.
Prin Muntii Mehedintilor, legendele atribuie multora dintre aceste pietre cu infatisari bizare ascunderea unor comori din vremuri stravechi. Cei ce calatoresc prin aceste locuri vor avea surpriza ca, stind de vorba cu satenii, sa gaseasca la acestia planuri vechi ale comorilor despre care se spune ca au fost ascunse acolo.

Comoara din Poiana Bosneagului
Se spune ca in zona satului Cerna-Virf se ascunde o astfel de comoara, pe care haiducii au adus-o din Imperiul Austro-Ungar peste granita, pe la Izverna. Locuitorii detin o harta a comorii si spun ca nu a fost cautata de nimeni pina acum. Din planul satenilor reiese ca pe Valea Tarnitei, pina sus in culme, exista numai calcar, iar pe vale numai granit. Pe culme se afla semnele comorii si "scaunul cerbocului" - acesta fiind o piatra cioplita natural, sub forma de scaun. Din acest loc, la o distanta de circa 30 de metri, se afla o pestera cu intrarea blocata de o lespede. Se spune ca in pestera s-ar afla un butoi cu aur si multe lucruri unguresti de valoare. Locului i se mai spune si astazi "La scaun".
Comorile lui Lazar Dusan
Pe la anul 1300, de o parte si de alta a Dunarii traiau comunitati de romani si sirbi. Voievodul Serbiei, Lazar Dusan, a traversat fluviul cu o parte dintre comori, pentru a le ascunde in zona Cosustei. Aceasta comoara fiind mai mare, a fost impartita in mai multe locuri. Se vehiculeaza ideea ca in regiunea numita "La pimniti", el ar fi ingropat sapte cazane cu aur. Pestera in care se spune ca a fost ascunsa comoara se afla in Padina lupeasca, unde se mai pot vedea si astazi diverse semne daltuite in piatra. Despre comoara bine ascunsa nu se mai stie nimic. O parte ar fi fost ingropata la "Paltinul trasnit" de la hanul „Pamintul Rosu“. In aceeasi zona, pe riul Bratosin, a fost ascunsa o alta parte, restul fiind ingropat la Piatra incalecata, intr-o pestera mica in fata careia se afla trei stinci mari. Se mai spune ca in aceasta zona sint 24 de comori pentru care exista harti si planuri.

Comoara de la Tehomir
Intre satele Vaieni si Sohodol se afla un deal numit Tehomir, nu prea inalt, inconjurat de piraie. Despre acest loc se spune ca ar ascunde vistierii antice, reimprospatate de bogatiile vistiernicului Stoica. Dupa ce s-au retras austriecii si Oltenia a fost ocupata de turci, vistiernicul a plecat spre Sibiu si si-ar fi ascuns comorile la Tehomir. Aici s-ar afla multi bani si piese turnate din aur, harnasamente, arama si armament. Si austriecii ar fi ascuns aici o suta de carute pline cu arama, inchizindu-le in galerii. Au fost ingropate inclusiv utilajele folosite la extractie. Exista planuri legate de acest tezaur, unul gasindu-se si la sirbi.
In timpul domniei regelui Mihai I s-au facut sapaturi in aceasta zona. Se mai spune ca cineva, facind reparatii la Cula Glogovenilor, ar fi gasit intr-o nisa o ladita de lemn in care erau planuri ale comorilor. Planurile au ajuns la rege, care i le-a dat lui Nicolae Iorga pentru a le traduce. Poate ca de acolo a avut si planul cu troita de la Salca Pocruiei, de unde localnicii spun ca regele Mihai ar fi luat o comoara dupa Revolutie. Cind au inceput sapaturile la Tehomir, a venit la fata locului chiar regele, iar dupa doua saptamini de sapaturi s-a gasit un tub de aeraj in care era un schelet uman. Se crede ca omul ar fi fost omorit cind s-a ingropat comoara, pentru a nu divulga secretul.

Comoara de la Virful lui Stan
Virful lui Stan, sau Piatra lui Stan, cum ii mai spun oamenii locului, si-a luat numele de la un haiduc ce a locuit la poalele lui. Importanta locului era data de rolul de buna ascunzatoare si, in acelasi timp, de bun punct de observatie. De aici se vede totul ca in palma, iar in zilele senine se poate vedea chiar Dunarea. De aceea, virful a fost folosit si pe vremea dacilor pentru semnalizarea primejdiilor. Un foc aprins aici se vedea pina pe Virful Godeanu si de aici la Sarmizegetusa. In Poiana Sanunilor, un loc aflat linga virf, se mai vad si acum urme de bordeie.
Batrinii spun ca in acest loc si-ar fi ascuns dacii comorile, deoarece in jurul virfului sint mai multe pesteri. Chiar si o parte din tezaurul lui Decebal s-ar afla aici intr-o pestera cu intrare mica si trepte coboritoare. Pestera are mai multe galerii laterale. La comoara nu se poate ajunge pentru ca ar exista mai multe capcane.
Tarim de legenda si comori ascunse, platoul Mehedintilor ofera vizitatorilor o vasta paleta de obiective turistice si povesti pe care le poti asculta la tot pasul. Manastiri si schituri ascunse in desisul codrilor, pesteri si izbucuri, precum Bulba, Ponoare, Izverna sau Topolnita, cimpuri de lapiezuri si lacuri ce apar si dispar ciclic, riuri care curg pe sub arinisurile crescute pe maluri, poduri naturale si paduri de liliac. La toate acestea se poate ajunge folosind drumul judetean care leaga orasul Baia de Arama prin Ponoare de Drobeta-Turnu Severin sau cel care leaga orasul Baia de Arama de statiunea Baile Herculane, pe la Obirsia-Closani.

 

Mehedinti. Pe urmele comorilor

Articol

Text & foto: Victor Raicu

"Castrul mehedintean" se deschide asemenea unui amfiteatru care descinde spre Dunare, din inaltimile care strajuiesc Valea Cernei, fiind dominat de Piatra Closanilor si Virful lui Stan - Plaiul Closani, in partea sa dinspre munte, fiind un tinut cu o mare varietate de forme carstice.
Acest tarim de legenda este o adevarata "mina de aur", atit pentru speologi, cit si pentru iubitorii de drumetii si de natura.

Aici, pajistile si poienile alterneaza cu cornetele si se intilnesc formatiuni carstice unice sau destul de rare precum lapiezuri, doline, crovuri, ponoare, izbucuri si lacuri, carstice cum sint cele de la Ponoare, Gornovita sau Busesti. In zona montana, de la pitoreasca Vale a Tasnei, cu ale sale abrupturi si stinci albite de ploi si vinturi, de care se agata cu incapatinare pinul, pina la Cheile Rimnutei, te afli intr-o cetate plina de turnuri si coloane calcaroase in ruina. Este o lume in care verdele padurilor si al poienilor face un contrast placut cu albul abrupturilor care te infioara prin numele lor; o lume framintata parca de un gigantic Sfarma Piatra care si-ar fi avut salasul pe aici, tivita la poale de firul de argint al Cernei cea vijelioasa care, in imaginatia omului de la inceputuri a luat infatisarea fioroasa a balaurului. Iar dincolo de Cerna se zaresc alte siruri de munti, asemenea spitelor unei imense roti: Girdomanu, Carbunele, Bulizu, Oslea, Olamul, Olanelul sau Scarita, culminind cu o adevarata coroana formata din Godeanu, Gugu, Scarisoara si Micusa. Pina acolo sus, in virfurile lor, si-au pus oamenii stapinirea, taind padurile de rasinoase, ori pastorindu-si animalele.
Pina in apropierea virfurilor si-au ridicat oamenii conace si stine si au dat denumiri locurilor - Paharnicul, Frumosul, Cracul lui Patru, Cracul Ursului, Cracul Muntelui, Mazdronea, Vacarii, Cracul lui Codrea - denumiri ce vin parca de la inceputul lumii, dar unele dintre ele nu mai au astazi nici o acoperire in realitate, pentru ca formele de relief s-au schimbat. Asa s-a intimplat cu Balta Cerbului, Lacul Rosu, Fintina Sindrilarului, Lacul Vulturului, sau Fintina Paharnicului.
Stind de vorba cu un batrin de 93 de ani din satul Costesti, de la care am cules cele mai frumoase legende, am aflat ca in locul numit Lacul Vulturilor abia mai iese la suprafata un izvor, dar pe vremuri era lac in toata puterea cuvintului si in el "se scaldau vulturii, precum ratele".
La Geantul Izvernei se afla o uriasa surpatura, asemenea Steiului Ponorii ori Podului lui Dumnezeu de la Ponoare. Aici, in apropiere de cunoscuta rezervatie numita Padurea de liliac, se afla un loc numit si astazi "Homu", linga satul ce pina nu demult se chema Riieni si care, in viziunea lui Densusianu, atesta un cult al Rhaeei - divinitatea suprema a lumii pelasge.
O stinca din Cheile Riienilor se numeste Piatra Dajului, amintind de uriasii carora prin aceste locuri li se spunea jidovi. Aici se mai vad si acum urmele unor cuptoare pentru topit minereul.
Minereu de cupru s-a extras si la Baia de Arama, care fusese mentionata sub denumirea de "Calchis" de catre Stefanus Bizantinus. Un deal care domina localitatea poarta numele de Dochiciu si poate fi identificat cu Dichius caeli filius, cel care i-a invatat pe oamenii locului sa-si faca primele constructii din lut sub forma de bordeie. Asemenea constructii si doua monede dacice din aur au fost descoperite chiar la poalele dealului. Monedele au pe una dintre fete imaginea unui rege dac, iar pe cealalta parte, figura eroica a calaretului trac.
Orasul Baia de Arama reprezinta pentru mehedinteni una dintre portile de intrare spre zona inalta a muntilor. Dupa legendele locului, actualul oras ar fi fost o modesta asezare daco-romana pendinte de Drobeta, aflata pe platoul descoperit al Dochiciului. Primavara - in mod deosebit, "cind ii frunza cit paraua si lastarul cit andreaua", Baia de Arama are un farmec aparte. Printre copacii cu frunza stravezie rasar tufele liliacului parfumat si pomii cu mugurii in floare. In centrul oraselului, localnicii i-au ridicat un bust lui Tudor Vladimirescu (opera a sculptorului C. Balacescu), spre eterna aducere aminte, pentru ca mai marele pandurilor a trecut si pe aici pentru a-si alege oameni de nadejde.
Nu trebuie sa fii neaparat speolog pentru ca in tinutul plaiului Closani sa simti pestera, ascunsa sub pamint si in constiinta oamenilor. Lumea subterana este una dintre cele mai mari surprize prin care podisul Mehedinti iese din anonimat.
Pestera a devenit locul ideal, atit pentru adapostul omului primitiv inainte de a-si construi bordeiul si casa, cit si pentru ascunderea avutului in vremurile zbuciumate ale istoriei, de care populatia acestor locuri a avut parte din plin. Intreaga noastra istorie s-a scurs si a lasat urme adinci in aceste locuri, incepind cu neamul Basarabilor, nume atit de des intilnit la locuitorii satelor din zona. Auziti aici de Mircea cel Batrin, care vizita minele de arama de la Bratilov si daruia zeciuiala manastirii Tismana, de Neagoe Basarab, care a copilarit la Cula Glogovenilor, de Tepelus si Vlad Calugarul, de Mihai Viteazul, care a fost primul ban de Topolnita, daruindu-i credinciosului sau luptator, Lupu Mehedinteanul, mosia de la Balta, de Matei Basarab, pe care batrinul Stoian l-a trecut muntele pe la Izverna, sau de Constantin Brincoveanu, care, intorcindu-se de la Cladova spre Tismana si Horezu, in anul 1695, poposeste la hanul lui Milco Baiasul din Baia de Arama si hotaraste sa ridice aici un sfint lacas sub care sa-si ascunda comorile.
In acest rastimp si dupa aceea, au existat pe meleagurile mehedintene cete de panduri. Poate ca asa s-a ridicat si Tudor Vladimirescu, cel care isi are originea in satul Prejna. Poate ca de aceea, Tudor a ridicat la Prejna o ctitorie, in care popa Ghita Zugravul din Plostina ii face pentru prima oara portretul in culori pe o bucata de tei.
Legat de aceste locuri, unde a fost in repetate rinduri vataf de plai, inca din 1806, Tudor a ridicat la Closani o biserica si un loc intarit pentru aparare. In acest plai, Tudor a dat hotariri, a facut comert, a acumulat avere si si-a recrutat oameni de incredere in vederea pregatirii viitoarei revolutii.
De aceea Tudor este aici un personaj de legenda, numele lui fiind adesea prezent chiar in istorisirile despre comori.
Povestea spune despre Tudor ca isi tinea pandurii ascunsi intr-o pestera de la Virful lui Stan, loc unde se ascundeau si hotii, fiind bun loc pentru observatie. Un alt punct de observatie la fel de important este si Cornetul Cerboanei, de care se leaga multe alte legende. Aici, "la Rusti", mai exista inca o piatra rotunda numita si acum "Masa hotilor", unde hotii luau masa si supravegheau intregul tinut.
De numele acestor hoti sint legate multe legende si povesti despre comorile ascunse. De la Podeni pina la Closani si Tismana se poate vorbi despre un mit al comorilor, dar, legendele au si un suport real care este dat de faptul ca ani de-a rindul, pina la Marea Unire, aici a fost zona de granita si s-a transportat mult aur - in acele vremuri aurul era moneda de schimb.
Pe ingustele poteci ale muntelui se facea si comert cu animale, indeletnicire care i-a ajutat pe multi sa se imbogateasca si, existind bani si aur, au existat si hotii, jafuri si crime, care au generat legendele. Aproape ca nu este om in zona care sa nu fi auzit asemenea povesti si sa nu stie a le povesti.
Lumea comorilor atrage pe oricine asemenea unei forte magnetice, fiind o lume a fabulatiei si a mitului. Ramii inmarmurit auzind cu cita usurinta vorbesc acesti oameni, incaltati uneori in opinci si imbracati cu haine ponosite, care abia reusesc sa smulga pamintului cele necesare traiului zilnic, despre "gramezi de bani", "putini si butoaie cu aur" ascunse in pesteri, ori despre "foi" de bivol si de capra, despre "caldari si oale de lut", cerate si pline cu bani - ca si cum aici ar fi un Eldorado autohton.
Fabulatia aceasta a fost sporita de enigmele tezaurului dacic.
In 1543, in albia Streiului au fost descoperiti peste 400.000 de galbeni de aur cu efigia lui Lysimach. Pe la 1800, un copil de taran a gasit 264 de monede de aur in Dealul Aninesului, iar in 1804, un preot din Vilcele a descoperit la radacina unui fag, 400 de monede dacice de tip "Koson" si seria a continuat. Toate acestea se intimplau dupa ce Traian luase din Dacia 165 tone de aur si 330 tone de argint. Dar tezaurul dacic era estimat la 1000 de tone, ceea ce inseamna ca o mare parte a sa inca mai sta ascunsa in vreo pestera. Legenda este intretinuta prin cite o descoperire intimplatoare. Este ca si cum ai scormoni in jarul comorilor.
Numai ca aceasta lume fascinanta a comorilor este una secreta, plina de suspiciuni si superstitii. Se spune ca aceste comori nu sint destinate oricui, fiind "sorocite" anumitor oameni, carora li se dezvaluie fara a fi cautate.
Aflat la confluenta a trei zone distincte: Oltenia, Banatul si Tara Hategului, Plaiul Closani si Podisul Mehedinti focalizeaza ca intr-un triunghi magic minunile naturii, istoria straveche si traditiile. Acum, cind in singurul orasel din acest plai - Baia de Arama - minele de cupru s-au inchis si nu mai exista sansa extragerii vreunui gram de aur, singura alternativa ramine punerea in valoare a acestor frumuseti fara seaman a locurilor, care sint "comorile fara de pret" ale plaiurilor mehedintene. Si nu intimplator, calatorul intilneste la tot pasul locuri alese, pline de mister si legenda.
Daca ajungi la Baia de Arama si, mai departe, la Ponoarele, treci prin Ceptureni, unde, din doua galerii care au ramas de pe vremea romanilor, curge "apa galbena", care te poarta cu gindul la aurul care se extragea de acolo. Deasupra galeriilor, pe munte, din loc in loc sint "hududoaiele", puturi verticale sapate in calcar, iar la Busesti se afla trei lacuri, in mijlocul satului, numite "lacurile fara fund". Poate ca asa o fi, de vreme ce batrinii satului spun ca au lansat 30 de prajini din lemn, lungi de zece metri fiecare, legate intre ele cu sfoara si cuie, dar nu au reusit sa le atinga fundul.

 

     Sunt in Mehedinti, in Plaiul Closanilor, raiul comorilor si al cautatorilor de comori. La nord e Banatul, sunt apele involburate ale Cernei si muntele Godeanu, la sud sunt dealurile Izvernei, taiate in doua de drumul rosu, de praf, care duce spre Severin. Cobor pe apa serpuitoare a Selistei, prin tuneluri de copaci contorsionati, printre poieni paradisiace ale caror ierburi groase sunt sfasiate pretutindeni de colti orbitori de stanca alba. Uneori ma opresc si atunci, daca-mi tin respiratia, pot auzi suierul coaselor alunecand peste pajistile cu iarba coapta si tiuitul nedeslusit al insectelor. Trec apoi printre case incremenite, durate din piatra, ca niste cetati de jucarie ascunse pe povarnisuri de un copil de urias, si imprejurul caselor nu este nici o miscare, nici un om.
     Valea se largeste apoi si fagi enormi isi departeaza ramurile, lasand sa se vada cerul si facand loc unui sat. Seliste. Pe dreapta sunt niste case ce arata ca si cum oamenii ar fi lasat totul balta dintr-o data si ar fi fugit. Pe urma se aude un suier de apa si, aproape acoperita de vegetatie, descopar o casuta din barne de fag, acoperita cu sindrila, ce pare a fi fost imprastiata de ciocurile a milioane de corbi. E o casuta de pitici pe sub care curge un fir de apa, o casuta ca din povesti, suspendata in mod straniu pe niste piloni. Apoi descopar ca dedesubt se afla o roata din fier, ca apa vine pe un jgheab scobit intr-un singur trunchi de copac si ca am in fata ochilor o moara. O moara de apa din alte timpuri, asa cum n-am mai vazut. Usita este ferecata cu un ivar de fier ce pare vechi de sute de ani. Nu exista nici o fereastra, numai usita, facuta pentru pitici. De jur imprejur sunt pietre de moara, rotunde, unele noi, altele stravechi, acoperite cu ierburi groase. Strig, si strigatul se pierde in vuietul apei. Nimeni. In cele din urma deschid usita. Pe o bancuta sunt doua samare in patratele alb-negre, iar in dreapta, capodopera tehnica facuta din lemn si piatra a mecanismului morii, peste care este imprastiata faina de porumb. De sub podeaua de scanduri tasnesc in penumbra fulgerari uluitoare de lumina, caci soarele nu patrunde aici decat reflectat de involburarea de ape de dedesubt. Tocmai imi spun ca acesta este semnul pe care-l caut, ca moara aceasta minuscula, apartinand altui timp, este pentru mine intrarea in triunghiul magic al Plaiului Closanilor, in teritoriul comorilor subpamantene despre care am auzit povestindu-se, cand, in spatiul luminos al usitei din spatele meu, apare o silueta. Timp de o clipa, gazele incremenesc in aer, printre fulgerarile de lumina, vuietul apei se pietrifica in interiorul urechii si mana mi se crispeaza pe aparatul de fotografiat.
 

Cel care macina povesti

     „Buna ziua”, am zis, dupa ce mosul a facut un pas inapoi, in lumina de-afara, si dupa ce i-am vazut fata surazatoare si ochii albastri. „Doamne-ajuta”, a zis mosul, strangandu-mi mana cu putere surprinzatoare. Asa l-am cunoscut pe Gheorghe Surdei, morarul, lemnarul, slefuitorul de pietre de moara, fiul lui Niculae Surdei, nepotul lui Petrache si stranepotul lui Iovan, ultimul din neamul lui de morari care mai intelege miracolul curgerii fainii de sub piatra. „Iti place?”, m-a intrebat el, cuprinzand cu un gest larg minuscula moara, apa de dedesubt, pietrele mancate de ierburi si copacii dimprejur. „Imi place”, am zis, si atunci el s-a sumetit si a intrat in spatiul acela stramt al morii. A miscat de niste manere lucioase de lemn roscat de arin si, dintr-o data, marea piatra rotunda a inceput sa uruie, cutremurand casuta din lemn. Apoi a oprit-o si a miscat piatra cealalta. Apa mugea in paletele morii ca o salbaticiune prinsa in lat. „Vezi”, mi-a spus, „are doua pietre de moara, facute amandoua de mainile mele. Uite, p-aici se pune uiumul, p-aici se scurge farina, de-aici se regleaza pasul, de-aici se trage in sus morisca de fier in bataia apei.”  Mosul manevreaza totul cu repeziciune, mica moara de apa prinde viata sub mainile sale, ca un animal trezit din somn si, dintr-o data, inteleg ca mosul e fericit facand toate acestea, e mandru de aceasta creatura mecanica aflata in puterile sale pe care, in ultimii ani, nu prea mai are ocazia s-o foloseasca. Aflu apoi ca toti ai lui au fost morari si pivari, ca a invatat sa faca mori si pive de la taica-sau si de la bunicu-sau si ca moara asta are „patru veacuri de om”. Adica e facuta de stra-strabunicul si el este ultimul care mai stie s-o „doftoreasca”, sa faca o piesa din lemn cu mainile sale, o piatra de moara... Mosul vorbeste despre timpurile bune, cand el era copil, acum 70 de ani, cand moara macina ziua si noaptea, cand pe apa Salistei erau vreo 20 de mori, povesteste despre bunicul sau, Petrache, care era un urias cu mainile cat fagul de groase. Oamenii veneau din trei sate la moara, era inainte de razboi, si stateau aici, asteptand macinatul si spunand povesti. El, Gheorghita Surdei, era mic si asculta ce spuneau oamenii aceia veniti uneori de peste padure. „Povesti? Ce povesti?”, intreb, si in clipa aceea mi se face lumina in cap. Sunt aici in cautarea istoriilor despre pesteri si despre comori, si ce loc putea fi mai bun pentru a spune povestile acestea decat la moara, cu un rachiu in fata, asteptand umplerea sacilor. Copilul de-atunci trebuie sa stie totul. „Nene Gheorghe”, zic, „bunicul Petrache, uriasul, a cautat comori?” „Pai... a cautat”, zice el, privind incurcat oriunde, numai la mine nu. „Dar tata dumitale, Niculae, a cautat?” „A cautat”, zice. „Dar dumneata?” „Am”, zice, apoi ma ia binisor de cot si ma duce peste drum, in casa lui de piatra cu cerdac din lemn. Sub cerdac e o intrare cu usa groasa, dincolo de ea e un fel de beci racoros. Sedem pe scaunele si eu inteleg ca despre comori nu se poate vorbi oriunde si oricum. Neamul Surdeilor cauta comori de trei, daca nu de patru generatii. Sunt morari si cautatori de comori.
     „Pe unde-ai cautat comorile, nene Gheorghe?”, intreb, iar unchesul se mai uita o data pe gemuletul pivnitei, desi este inutil. Satul e plecat la cosit, in vale. „Da’ pe unde n-am cautat? Cate pesceri is, atace comori. Unele is bagate in piatra, alcele is pe sub copaci. Am auzit de comoara bagata sub albie ge rau”, zice in limba lui olteneasca, potopita de sonoritati din Banat. Mosul povesteste, si inteleg ca a cautat de cand era copil, asa cum si copiii lui astazi cauta. „Sa spunea din batrani ca era comoara la pescera din Furca Cosustii, intre ape. Acolo m-o coborat taica-meu pa funie dupa semnul tapului cu tri picioare. Pa urma, am cautat pa Valea Seaca, aici, langa sat, s-am mai cautat pa Cutui, si la Bratosin si pa Cerboanea, intre pietrele mari. Si Sub Cuptioare, unde era semnul sulitei rupte, facuta cu dornul in piatra. Ce stiu eu? Am cautat mulce.” Mosul devine visator, vocea ii coboara, amintindu-si de locurile prin care a umblat atata amar de vreme, iar eu incep sa inteleg puterea, fascinatia pe care istoriile cu comori le au asupra acestui om. Plaiul Closanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din Romania, multe dintre ele niciodata descoperite. Sunt mii de pesteri, mii de ascunzatori in piatra poroasa a acestor munti perforati in interior ca un svaiter, sunt mii de izvoare care ies afara din pamant, pentru ca apoi sa dispara din nou intr-o gaura, si pentru fiecare dintre ele exista o poveste cu o comoara. „Nene Gheorghe”, zic, „cum stii unde sa cauti o comoara?” „Is semne. Orisice comoara are un semn, si daca vezi semnele o poti gasi. Numai ca trebuie sa fii cu bagare ge sama, ca multe is juruite ori blastemate cu legatura ge sange, altecele is sorocite, si cand is sorocite, ele s-arata singure, fara sa le cauce nime’. Dac-ai gasit putina ori foaia de capra plina cu aur, ori ceara, c-asa sunt unele comori, pusa in ceara, atuncea trebuie sa omori acolo un animal, o gaina sau ceva, ca sa se duca blestemul ge sange pe animal. Altfel, Cel-de-pe-comoara sa ia la om si multe zile nu mai are. Si mai trebuie sa lasi din comoara ceva bani, sa-i ingropi la loc, ca sa aiba ce pazi.”
 

Semne si comori sorocite

     Mosul iese si se intoarce cu un bolovan. „Semne ge comoara”, zice. „Asta a gasit-o fiu-meu, Niculae, s-a adus-o acasa din munte. A luat-o de unde avem noi conac de vaci. Uite cantarul, uite sagetile. Aici trebuie sa fie banii.” E un bolovan scrijelit si pot recunoaste acolo, intr-adevar, un fel de semn al balantei, silueta unui cerb si un fel de harta stranie. „Unele comori sunt ale Necuratului, altele sunt ale lui Dumnezeu. Comorile lui Dumnezeu is randuite sa vie la om aflat in nevoie, care are inima curata. A fost unu’, in Canicea, care s-a rugat de Dumnezeu sa-l ajuce, ca pleca la razboi si-i ramanea nevasta cu 6 copii muritori ge foame. A doua zi o gasit comoara intr-o pestera, o luat numai cat i-o trebuit, si cu cei bani o trait nevasta, ca el nu s-o mai intors ge la razboi. Daca banii-s curati, nimic nu poate sa se intample, dar daca banii-s juruiti ori legati, nenorocire. Comoara poate sa fie legata ge moarce, sa ceara suflet, ba cateodata poate sa ceara suflet ge om. O fost un om la Brebina care si-o juruit copilul ca sa gaseasca, si-a gasit. Banii erau intr-un fag batran, intr-o tava ge pusca lunga, bagati inauntru cu ceara. Cand s-o intors acasa, o gasit copilul tapan. L-o ingropat si s-o omorat si el. Astea-s comori rale, necurate, si mai multe-s rale decat bune. La noi in sat e unu’, Nistorescu, ce s-o dus la comoara ge pa Varful lui Stan. Acolo-i comoara mare si multi or cautat sa puna mana. Acuma, nu stiu ce-o fost, da’ spun ce vorbesce satul. O gasit pescera s-o calcat pe lespege. Odata s-o dus intr-o parce s-o iesit un serpe mare, nu viu, facut din ceara. Era ros-verge vinetiu, ca pa mana ge gros si frumos, s-avea solz pa el numa’ din bani de aur. El n-o mai fost om niciodata, o damblagit. N-o putut merge vreo 15 ani, da’ niciodata n-o povestit ce-o fost. Am fost si eu acolo, ca multi, si sub Varful lui Stan, si prin Poiana Beletinii, unge spune ca sub ea este o pestera mare, dar n-am gasit nimic. Acolo sa surpa mereu muncele. Mosu’ meu, Petrache, spunea ca acolo este pescera asa de mare, c-or incaput tri cara cu aur si douspece icoane mari din aur cu Dumnezei pagani. Cica de-acolo dadeau semnale cu foc de sa vedeau pana pe varful Godeanu, cand veneau dusmanii.”
     Mosul explica, gesticuleaza, imi deseneaza cu degetul pe jos cum erau iesirile din pestera, unde erau semnele, navigheaza de fapt intr-o lume halucinanta, in care comorile dacilor se amesteca cu acelea ale haiducilor si cu cele ale lui Tudor Vladimirescu si cu ale trupelor Mariei Tereza, caci acolo, La Metiriz, a fost granita cu Imperiul, locul prin care treceau toti contrabandistii. Vorbeste despre haiduci faimosi precum Costea si Mantu, Golea si Haita, si despre locul acela numit Masa Hotilor, care este o piatra rotunda, magica, sub care cu siguranta se afla o comoara. Vorbeste despre locul blestemat care se numeste La Bisericute, de pe muntele Bulzu, unde cu mii de ani inainte se faceau jertfe omenesti, unde si-acum se vad flacari, chiar si in timpul zilei, ceea ce inseamna ca sunt comori blestemate acolo. El a fost numai ca sa se uite, ca sa adulmece, si s-a invartit o zi si-o noapte intreaga fara sa stie unde se afla sau cine este. Pana si pe Radocheasa a fost, acolo unde sunt „mormintii” fara cruce, numai cu pietre puse la capul unor morti din timpuri imemoriale, si acolo a gasit cutite vechi infipte in pamant, de la cautatori de comori care-au disparut fara urma.
     Mosul isi tine mana pe bolovanul acela incrustat cu harta unei comori. „Multi or gasit, putini s-or bucurat ge bani. Unii au har anume ge gasit comori, trage aurul la ei. Astia sunt copii ori narozi. Era unu’, Stefan, sluga la unu’ Tanase a lui Rachiteanu. Tanase venise ge paste munti, din Ardeal, si-o cumparat pamant de la boierul Tibru, de la Titerlesti. Ei, si Stefan asta, ge era sluga la Rachiteanu, o gasit tri comori mari. Avea har. Nu oprea nimic pentru el, tot aurul l-o dat la stapanul lui. Odata era cu oile si sa adapostise intre niste bolovani mari, ca era vantoasa. Aude o scartaitura mare si un mar batran, care era acolo, s-o rupt. Si de unde s-o rupt, vege o caldarusa de arama acoperita cu un fel de smoala neagra. A luat-o si a dus-o stapanului. Smoala era un fel de ceara ge albina si in smoala, banii de aur. Cu banii aia, Rachiteanu si-o facut moara pe Brebina si si-o dat copiii la scoli. Stefan, sluga, nici ca-i pasa. El voia numai sa aiba ce manca si ce fuma. Narodul, sa tinea aurul dupa el ca un caine. Intr-o zi, sa duce sa ia apa de la sipot, si pantru ca nu stacea bine galeata, da la o parce o lespege si gasesce alta ulcica plina cu aur. Da’ cea mai mare comoara o gasit-o sluga cand o fost batran. Era pa RaulĘSes, langa Godeanu, unde tinea Rachiteanu sterpele si caii. Statea sub pietre adapostit, cand vede niste contrabandisti trecand ge la unguri cu vite si turme de porci catra Caransebes. Acolo era granita. Cand s-o intors, Stefan i-o vazut cu ranite grale, dar i-or incoltit ungurii graniceri cu focuri de arme si-or fujit. Cand o vazut sluga ca nu mai apar, o iesit din ascunzatoare si o luat ranitele pa care abia o putut sa le care la stana. Stapanul dormea si nu l-o mai trezit. Dimineata, Stefan o scociorat prin ranite si-o gasit bani de aur bagati in besica de porc si hartii legace cu sfora. O dat aurul la stapan, cum facea intotdeauna, si stapanul o facut masa mare pentru ciobani. Cand, la masa, vege pa Stefan ca nu putea lipi foita de tigara si cand sa uita, el fuma in hartii ge bani straini. Ii pastrase sa suceasca tigari din ele, ca nu stia ce sunt. Asa a devenit Rachiteanu cel mai bogat om din satul lui.”
 

Duhuri si comori calatoare

     Orice om din Plaiului Closanilor pe care-l intalnesti in drum are de spus sute, mii de povesti. Pe oricine ai intreba, un batran, o femeie, un copil, toti sunt dispusi sa-ti spuna pe loc istoriile lor contradictorii despre locuri bantuite, despre comori pe care au auzit ca cineva le-a gasit. Aveam sa descopar ca imprejurimile Izvernei, satele acelea superbe, din piatra veche, ascunse sub poalele dealurilor, clocotesc de un fel de febra a aurului vechi. Exista un fel de obsesie, un fel de vis colectiv al comorilor din toate timpurile, un fel de folclor local amestecat cu mituri si cu credinte stravechi. Nu cred sa existe prea multi oameni in zona care sa nu fi cautat cel putin o data o comoara, nu exista nimeni sa nu stie cel putin o poveste, nimeni care sa nu aiba pe cineva din familie sau din vecini care sa nu fi patit ceva legat de aur. Am cunoscut un cosas, Gheorghe Vuiescu pe numele sau si care, sub soarele arzator, mi-a istorisit cele mai halucinante intamplari. El spunea ca exista oameni care viseaza comori noaptea si apoi le gasesc cu adevarat. Ca unele dintre comori au duhuri pazitoare - de-obicei un om mic de statura si intunecat la piele, care se arata uneori in vis sau in realitate si conduce oamenii catre comoara. Uneori sunt numai capcane ale raului, care conduc negresit la moartea „comoristului”, dar alteori sunt lucrari ale lui Dumnezeu. Atunci, duhul comorii pune conditii, si cel care ia aurul trebuie sa faca fapte bune, sa daruiasca, sa imparta cu cei mai saraci avutia. Acelasi Gheorghe Vuiescu mi-a povestit despre un preot din satul lui care a trait cu multi ani in urma si care a gasit o comoara. Cel-de-pe-comoara, adica diavolul, l-a urmarit toata viata. In cele din urma, preotul a fost ucis, a fost „vanturat” intr-o prapastie, iar cea de-a treia lui nevasta, o femeie hapsana si mult mai tanara decat el, a mostenit comoara. Si ea, la randul ei, a fost ucisa, otravita de catre un nepot, tot pentru aur. „Aurul e blastemat chiar daca e cumparat cu bani curati”, zicea cosasul, „daramite daca e aur manjit cu sange... Comorile nu stau niciodata la omul care le gasaste, numai daca el face bine la altii cu aurul acela.” Cosasul nu a spus nici o clipa ca si el a cautat vreodata comori, insa stia zeci de locuri cu „comoraste”, adica locuri in care au fost gasite comori. A descris cu lux de amanunte ritualul dupa care se poate dezgropa o comoara. „Niciodata nu te duci la o comoara care a ars ziua. Numai noaptea, ge la crucea noptii pana la rasaritul soarelui. Alea sunt comori bune. Te duci si vezi unde-o ars focul si infingi un cutat acolo unde vezi o pata neagra si cleioasa, pentru ca altfel locul comorii se ascunge singur. Nu sapi niciodata in numar cu sot, numai daca te duci cu frate-tau geaman.” Mi-a povestit, cu sapca adanc trasa pe frunte in bataia soarelui, despre anumite rugaciuni care trebuie spuse la dezgroparea comorii, dar si despre comori care nu pot fi dezgropate decat in anumite zile, cum ar fi ziua de Inviere, cand insusi necuratul se duce la biserica. „Chiar si atunci, pe fundul gropii trebuie pus grau, porumb, ceva de mancare, apoi groapa se astupa si se pleaca ge-acolo cu spatele.”
     Am fost apoi in Izverna, am haladuit pe la pestera din care oamenii spun ca ar curge apa vie, trecuta prin comorile nenumarate care ar fi fost ingropate acolo. „Cum de exista atat de multe comori?”, am intrebat. „Nu-s mulce”, mi-a spus o femeie pe care o cheama Domnica. „Cand pune cineva o comoara juruita intr-o pescera, comoara poate merge pe ape, inauntrul pamantului. Tot pamantu-i numai gauri prin care curg apele. Comoara poate fi azi intr-un varf ge munce, la Duminica urmatoare poti vegea para (flacara) ei pa muncele alalalt, dar comoara-i tot aia. Cateodata, muncele scuipa aurul afara, numa’ cace-un fir, cace-un ban de aur, ca sa ademeneasca pa om.” Si batrana povesteste cum un copil din sat vedea soarele stralucind sub o piatra, cand era cu oile la Piatra Cerbului. „S-o dus si o vazut cativa bani care iesea odata cu apa dintr-un sipot. I-o luat si i-o dus la maica-sa. Cum o pus mama mana pe bani, cum i-o aruncat, ca vegea numai sange in fata ochilor si un barbat cu caciula ciobaneasca de miel, pa care il taiau cu sabiile niste haiduci. Copilul putea sa tana in mana banii, dar nici un om mare nu putea, ca nalucile venea peste ei. Copilul o dus banii inapoi, sa-i arunce in sipot, dar oriunde mergea si gasea o apa, aurul venea inapoi la el, cauta om nevinovat. Copilul o plecat ge mult din sat si o ajuns om mare si bogat, si bunica spunea ca mai aparea la vreme lunga sa mai ia bani din sipoce. Comoara mergea dupa dansul, prin gaurile din munce si-i iesea in fata.”
 

Comoara printului Obrenovici

     In Cerna Varf, casele par lovite de soare. Oamenii sunt apatici, incremeniti pe la porti. Biserica sta infipta in pamant ca si cum ar fi cazut din cer. Dincolo de sat se afla Valea Parului, locul celei mai faimoase comori a Plaiului Closani. Intreb de Dinica, vanatorul de comori, si cativa oameni imi arata o casa superba, straveche, cu etaj, unde omul meu ar fi in vizita. Intru in curte si descopar ca de fapt casa este un conac, un fel de resedinta din alte timpuri a unui boier, poate a unui nobil, caci piatra din care e facuta respira un aer nobiliar si obosit. Intru si casa ma strange cu brate de gheata, peretii par inclinati printr-o stranie iluzie optica. In salonul din stanga, printre tablouri si gravuri cum n-as fi crezut niciodata ca pot gasi intr-un sat pierdut din nordul Olteniei, sade Constantin Craciun, zis Dinica, zis Carabulea, vanatorul de comori, cu ochii ca doua linii subtiri, negricios, cu o fata de taran ars de soare si cu un chistoc de Carpati arzandu-i degetele. Are o siguranta de sine care ar face invidios chiar si un ministru de externe. Totul pare straniu, caci omul meu nu se potriveste deloc cu ambianta aceasta. Pare pur si simplu adaugat, lipit acolo. „Ai vreun plan?”, ma intreaba el din prima clipa, eu dau din umeri si liniile ochilor sai se largesc. M-a confundat cu vreun cautator de comori, caci multi il cauta si pe multi i-a dus prin toti muntii de prin imprejurimi. Apoi se destinde, caci ii place sa povesteasca, si postura aceasta de expert in cea mai faimoasa comoara a Plaiului Closanilor ii convine de minune.
     Iata povestea asa cum mi-a povestit-o Dinica, in timp ce a fumat un pachet intreg de Carpati: „De 40 de ani caut comori si mulce am cautat, dar comoara lui Obrenovici, printul sarbesc, am cautat-o cel mai mult. Povestea a fost pe la o mie opt sute si ceva. Milan Obrenovici era printul Serbiei si avea ceva nacaz cu frate-sau, Karagheorghevici, care a voit sa-l omoare. Atunci, Obrenovici a luat vreo tri sute de calari ge armata si a pus pe carca la vreo 80 de cai toata comoara regilor Serbiei. Era acolo coroane ge aur masiv, bijuterii de regine, pietre pretioase care-ti lua ochii si multi bani de aur, dositi in sipetute din lemn scump, legate cu fiara de otel. O trecut Dunarea si o urcat pe Valea Cernii, ca auzise el ca pe plaiul nostru is ascunzatori ge haiduci si ge lotri, si cica un haiduc mare i-ar fi spusa ge locul asta de la Valea Parului. Altii zice ca ar fi avut ceva rude despre mama-sa pe-aici si ca ar mai fi fost si mai inainte. Obrenovici avea cu el doi zidari italieni si ei or cercetat pescera si or zis ca-i buna de ascuns comoara. Sabia regilor Serbiei, diamante si perle, vase din aur din alte timpuri, toate voia sa le puna in pescera. Tri ani or lucrat zidarii impreuna cu armata lui si-or pregatit pescera. In timpul asta, Obrenovici intrase in prietenie cu vistiernicul baniei de la Craiova, unu’ Boboiceanu, care avea conac la Zegujani si mosie, si numaidecat s-a indragostit de fata lui Boboiceanu, Maria, care cica era asa de frumoasa, ca cine o vedea nebunea pe loc, o visa si o visa pana sa stingea pa picioare de dorul ei. Obrenovici a luat-o de nevasta pa Maria lui Boboiceanu si Maria i-o adus zestre mosiile ge la Barca si ge la Balotesti”. Dinica, vanatorul de comori, povesteste parca in transa. Camera inalta s-a umplut de fum, gazda casei, pe nume Costel, asculta fascinat, cine stie pentru a cata oara, aceasta poveste, printre tablourile pictate de stramosul sau, boierul Pantelie. „Acuma”, zice Dinica, „Boboiceanu, socrul, vazand ca pestera este bine aleasa, a hotarat sa ascunda si el o parce din vistieria baniei. La gura pescera erea larga, de putea intra acolo un car cu fan. La usa ei erea o piatra care inchipuia un strajer, si prin galeria principala curgea un izvor bogat. Acolo erea o piatra mare in forma ge cizma si ge-acolo porneau in stanga si in dreapta doua galerii. Galeriile or fost zidite in forma ge camera si acolo s-a ingropat cea mai mare parce din aur. Pa urma, in camera tri s-o pus coroana, sabia, costumul de voievod, perlele si diamantele, iar in camera 4 s-or pus armele si ceva aur. In camera 5 s-o pus aurul din vistieria baniei Craiovei si pe urma s-o facut un zid de tri tavi ge pusca in gros in galeria principala, unde iesea izvorul, ca sa sa adune apa si sa sa faca un lac paste comoara. Io am vazut planuri, si ca sa scoti comoara, trebuia sa gasesti mai intai o piatra patrata, snopul ge grau daltuit si un serpe. Astea or fost pe galeria mare, numa’ ca pa langa ea mai ramasese o galerie mica, ce ducea la camera din pod. Adica de deasupra. Toate galeriile or fost umplute cu pamant de cei tri sute ge militari, si cu stanca, pana s-or scurs tri ani. Pe urma, dupa ce-or terminat, Obrenovici i-a scos afara, la locul ce se cheama Pa Cuptioare, si acolo le-a dat sa bea si i-a otravit. Toti or murit, numai unu’, care era de paza la pescera, o scapat cu viata si o fugit. Cand Obrenovici a voit sa treaca in Serbia, turcii l-au prins si i-au taiat capul. Obrenovici avea la el unele planuri ale comorii si nu sa stie cum au ajuns la bulgari. Alte randuri de planuri ce le avea ereau bagate intr-o firida pe sala conacului lui Boboiceanu, la Zegujani, si firida aia o fost zidita. Din cele trei randuri de schite, doua ereau inselatoare, numa’ una erea buna.” Cautatorul de comori este transfigurat. Degetele-i sunt galbene. „Mai tarziu, unu’, Popescu Ion din Zegujani, cumpara la Lupoaia casa preotului din Zegujani, si cand o voit s-o sparga, sa faca una noua, in camin gasaste o cutiuta ge argint cu o foaie, pa care scria unde sunt zidite planurile comorii, la conacul lui Boboiceanu. Popescu o spart firida, o gasit planurile si o caldarusa cu aur, din aia cu care merge popa cu botezul. Pe urma l-o cautat pe Ion Negru, care era vanator de comori, si o mers cu el la Valea Perilor. Asa or gasit toate semnele care ereau pa planul cu comori. Or gasit si momeala, adica o comoara mica, ce se pune pentru cautatori, dar nu s-or multumit. Popescu a dus trizaci de oameni de la Runcusor si or sapat sa desfunde galeriile astupate de soldatii lui Obrenovici. Pe urma s-or intrerupt, ca oamenii or plecat pe front, la razboi. Popescu o plecat din Cerna Varf, cand o-nceput razboiul, cu doua cara pline cu feriga. Lumea vorbesce ca in carale cu feriga o fost aurul de la momeli. Dupa Popescu, nimeni n-o mai sapat la comoara. De-acuma, erau comunistii la pucere in tara si nu sa mai pucea sapa. Prin ‘83-’84 o venit unul Bacanu din Drobeta, cu aprobare de la Securitate, ca sa cauce comoara. Avea un plan fals si n-o gasit nimic, dar ne-a spus pa noi la Securitate, ca am fi umblat la comoara. Acuma, mai sapasem si noi putin, ca n-am putut rezista. O venit un autobuz intreg cu militieni ca sa ne ia comoara. Noi n-aveam nimic. In ‘87, Bebe Bacanu asta luase legatura cu Muzeul Militar si o venit aici armata, ge a sapat luni de zile, cu comanda ge la Bucuresti. Au incercat sa sparga dopu’ ce-l zidisera italienii lui Obrenovici, armata o lucrat cu dinamita si cu ge toate. Nimic. Era un genaral de-i zice Soare, care tragea ge soldati, dar n-or putut ghici prin ce galerie venea izvorul. In ‘88-’89, nepotul unuia care lucra la Securitate ne-o spus ca dupa ce-om scoate comoara, noi, civilii, o sa fim omorati, si atuncea ne-am sfatuit si n-am mai voit sa lucram. Pe urma o venit revolutia, si la vreo doi ani, tot veneau, ba un roman din America, ba niste sarbi cu planuri vechi, ba niste banatani care or tot zgariat pe-acolo. Unu’, de-i zice Cioplea, o sapat tri luni de zile cu muncitori de la Motru, pana o murit unul dintre ei, si ge-atuncea comoara sta linistita, ca si cum n-ar fi. Ieu am mai fost pe-acolo, numa’ asa, ca sa mai vad.”
     Nenea Dinica, cel mai mare cautator de comori din Cerna Varf, mi-a mai povestit, timp de cateva ore, despre cel putin 10 comori pe care le-a cautat in cei 40 de ani de aventuri despre care s-ar putea scrie carti intregi. Un singur lucru l-am intrebat la sfarsit, in timp ce Dinica fuma cu ochii in tavanul inalt, printre tablouri de epoca. „Nea Dinica”, am zis, „e adevarat ca aceia care cauta comori sfarsesc saraci?” El si-a strans ochii din nou intr-o dunga, si-a impins basca pe spate si a oftat sufland fumul cu putere in sus: „Asa e”.

O poveste ademenitoare, cu haiduci, comori si rromi din Oltenia care sapa in cautarea aurului ascuns, ne intarata si ne cheama precum mirosul proaspat de cafea macinata dimineata. Asa ca o luam la drum catre magura Slatioarei, pe urmele misterului comorii ascunse de haiduci, mister care, printre valceni, il bate strasnic la fund pe cel al templierilor.

Zice-se ca acu’ un secol niste haiduci fugariti de potera au ascuns o comoara, pe Dealu’ cu Negustori. De-a lungul anilor, chiar si oameni cu scaun la cap si-au luat lopetile si harletele si au pornit in cautarea comorii din Lacu’ fara Fund, care a mai si secat intre timp. In aste zile, trei clanuri de rromi din trei judete au cumparat de la localnici un hectar de pamant si au pornit cu caterpilar si excavator sa descopere comoara de mult ascunsa.

COMOARA, AURUL SI ARDELENII. Legenda, precum si povestea din zilele noastre cu tiganii care au venit sa caute auru’ dupa ce au cumparat pamantul de la localnici, e cunoscuta de toti cei din zona. Dar asa cum ii sade bine romanului de la tara, fascinat de povesti si mituri, fiecare mai adauga ici pe colo cate ceva. Cum ca tiganii au gasit de o saptamana aur, fro 200 de kilograme, da’ le ascund, cum ca lucratorii de pe excavator si caterpilar primesc 1.000 de euro pe zi de la tigani, cum ca au dat 200 de milioane de lei pe un pogon de pamant (lucru mare, zau, pentru zona respectiva), cum ca acestia au venit la punct ochit punct lovit avand o harta inscrisa pe un pergament (a cui?, si de la cine or avea-o nimeni nu stie) si cum in fiecare zi de aproape doua saptamani tiganii ba gasesc o desaga de aur, ba doua, ba cine mai stie, de mai ca-ti vine sa zici ca tiganii au gasit PIB-ul Romaniei pe anu’ ce trecu. Venirea musafirilor pe Dealu’ cu Negustori – care de altfel nu fac nimic ilegal, ca doar sapa in ograda lor – a creat forfota si la politia rurala. Asa ca vezi aproape zilnic cate un politist care mai vine si ia pulsul de la "craterul" format pe magura, dupa care pleaca cu chipiu’ tras pe ceafa, urandu-le succes tiganilor. Alti purtatori legali de chipiu pazesc intrarea pe singurul drum de acces catre comoara ascunsa, monitorizand tot ce intra si tot ce iese. Mai ales ce ar putea sa iasa.

LA BISERICA SAU LA BALCI. Fiind zi de Sfanta Marie, ne gandim ca si tiganu’, ca tot romanu’, se duce la biserica si nu lucreaza in zi de sarbatoare. Dar curiozitatea ne macina si purcedem totusi catre locul actiunii, luand-o pe drumul forestier ce urca agale, pe magura. Si mare dreptate am avut, caci la locul cu pricina nu gasim decat fro 3-4 paznici, un crater mare, adanc de cativa metri buni pe o raza de 30-40 de metri si un excavator care se "topea" in soarele dogoritor. "Patronii-s plecati la biserica sau la balci, ca azi ii sfanta zi de sarbatoare. Nu lucram, noi pazim aicea, ca avem utilajul. Veniti maine sa vorbiti cu ei", ne indeamna unul dintre paznici. Aflam ca sapa de vreo doua saptamani, ca nu au gasit nimic, ca au bagat multi bani in toata "afacerea" asta, care deocamdata nu a dat rezultat. Dar bine, dom’le, legenda? Care-i legenda? Cum de ati venit tocma’ aici? "Legenda e cu haiduci care ar fi ascuns comoara aici", ne spune un tigan tinerel, mai ferchezuit si oaches, "da’ mai bine veniti maine, sa vorbiti cu patronii", insista. Apoi, sfat bun primim, ce sa zicem, ca doar nu ne-om benocla la un excavator tras pe dreapta si nici nu le-om strica tihna oamenilor in zi de sarbatoare. Zis si facut. Ne intoarcem in sat. Dar misterul legendei si cum de au ales tiganii tocmai locul acela pentru sapat si cautat ne intarata. Bine, acu’ poate c-om exagera. Ca si misteru’ asta si secretu’ tiganilor e ca secretu’ lu’ Polichinelle. Nu-l stie nimeni, da’ l-a aflat tot satu’. Si imprejurimile. Bine, dar totusi...

Asa ca din gura-n gura aflam ca o anume familie Terteci din Slatioara ar putea sti mai multe, caci a vandut pamant mult la tigani. Urmam indicatiile, urcam o ulita a Slatioarei pana la casa cu doliu in poarta, dupa ce lasam in urma alta care avea lipita pe un perete un tablou cu Ceausescu si ajungem la familia Terteci. Doamna lucreaza in Italia. E venita in vacanta. Nu stie povestea, nu a vandut, nu a cumparat, adica nu stie nimic. Se irita ca o chestionam in legatura cu terenu’ si insista ca nu stie nimic. Ca nici n-are cum, ca doar e venita de la italieni si iar tre’ sa plece, ca acolo munceste. O tradeaza aerul suspect al omului care ascunde ceva. Mama, deh, zice ca nici nu stie nimic, dar numai dupa ce arunca o privire fatisa, mai mult intrigata decat curioasa la numarul masinii noastre. Inainte sa plecam, suspiciosi si deloc convinsi, doamna de Italia ne intreaba prin geamul portierei ca de unde stim ca ea ar fi vandut si de ce ne intereseaza acest lucru. O lamurim cum stau treburile si plecam. La intoarcere, tabloul cu Ceausescu era lipit in continuare de aceeasi casa crem, privind zambaret si superior in josul casilor, catre strada. Oare el o fi aflat in vreo vizita de lucru de misterul comorii de pe Dealu’ cu Negustori?

O luam catinel spre comuna Stroiesti, de unde, zice-se, mai multi oameni au vandut pamant tiganilor. Om cu acte si carte, primaru’ din Stroiesti lipsea de acasa. Mama-sa, ingrijind de casa copchilului, spune ca acesta e plecat din localitate cu odraslele si degeaba il cautam ori p’acasa ori pe la primarie, constructie noua, cu termopane si tot ce-i trebuie, mai putin o placuta pe care sa scrie "Primarie" si oamenii care sa lucreze in zi de Sfanta Marie pe la orele 3 dupa-amiaza. Nu stie de tiganii din deal, dar poate nora-sa, care e acasa, pe care a auzit-o de curand pomenind ceva. Nora, deh, dadea abitir de mancare la niste gaste zburlite si galacioase prin curte. "Doamna scumpa, suntem de la Bucuresti, vrem sa aflam si noi cum e cu comoara din deal pe care o cauta tiganii", intreaba blajin jumatatea masculina a acestei echipe. "Doamna scumpa" sare ca arsa si nici nu apucam sa terminam intrebarea ca se si infoiaza, precum curcanu’ din batatura: "Nu stiu nimic. Nimic nu stiu. De ce sa va spun, daca nu stiu nimic", si ne intoarce spatele, mai-mai sa se pituleasca pa dupa ce-o putea. La carciuma din sat, locul unde poti afla tot ce misca prin locurile acelea, niste mistere si legende pe care le stii, da’ si altele in plus, oamenii adunati, fro 6-7 barbati zdraveni stau la o bere si o citirica punand tara la cale. Toti stiu legenda, toti stiu de tigani. Unul mai firav, amabil, se vede treaba, isi dezleaga mai repede limba si se ofera sa ne si duca pe la oamenii care ar putea fi actorii principali ai acestei povesti. "Vedeti ca au vandut si de pe la noi pamant la tigani. A lu’ Gogiomanu, a lu’ Serbanescu. Ei tre’ sa stie mai multe. Daca vreti, va duc io".

 

NEA RIZEA. Primul la care ne oprim este Ion Serbanescu, un barbat puhav, cu burta scoasa la vedere si cu aburi de bautura ce ametesc pana si cei doi boi in jug de care trage cu putere. Nu stie nimic, a vandut cativa metri patrati si-a luat fro 5 milioane si la revedere. Altceva nimic. Poate Jidanu’ sa stie povestea, "ca-i om batran".

I se spune Jidanu’ pentru ca s-a priceput toata viata sa faca de toate. Are 84 de ani, a citit mult, a si scris o carte despre Closca cu puii de aur si are un atelier imens in curte, in care face caramizi si tigla pentru casa. Un batran cocarjat de vremuri, cu mainile precum un incunabul, sprijinit de un baston facut dintr-o craca de cires, ne pofteste in casa lui. Tocmai se intorsese cu nevasta de la balci. Om fascinant, povestitor innascut ne avertizeaza din capu’ locului ca nu e dracu’ cat il face omu’. Vrea sa ne depene o gramada de povesti si legende, despre lucruri mai mult sau mai putin lumesti, dar ne ofera trocul: legenda comorii, contra unei vizite in atelierul sau. Acuma, despre legenda propriu-zisa nu stie mare lucru, mai ales ca nu-i place sa vorbeasca din auzite, ca vorba ceea, a auzit multe la viata lui, "dar mie imi place sa vorbesc numai pe ce stiu. Asa ca ce va povestesc stiu de la tatal meu". Si incepe sa depene, totul, storcosind intr-o scrumiera o tigara facuta de el si aprinzand imediat alta. Ne priveste fix in ochi, si povesteste calm, molcom de parca ar fi regasit in noi fie pe fiul plecat la munca de ani buni in Kuweit, fie nepotii intr-o noapte de iarna in fata sobei in care trosnesc lemnele. "Era unu’ Tita i se zicea. Si avea o casa si acolo pe deal si una aici in sat. Si acolo pe deal, i se zicea valea Titoaichii de la numele lui, veneau haiducii la el. Si i-au dat si lui bani, drept rasplata, sau pentru mancare si adapost, ma rog. Tita, noaptea, a venit in sat. In casa lui. Un altu’, Cartog, a vazut lumina in casa lui si l-a vazut pe geam ca ingropa ceva. Si a tacut. Tita cand a plecat de acasa in deal, la magura, nu a incuiat usa. Cartog s-a dus in casa lui Tita, a intrat, a cautat si a luat aurul, banii si s-a dus acasa. Peste ani, tata s-a angajat sluga la Cartog. Si la un moment dat s-a dus vestea ca moare Cartog. In beci avea un borcan jumatate aur, jumatate argint. Tata a luat din borcan 32 de poli de argint, fara sa-si dea seama ca la fund e aur. Patru, copilul lui Cartog, a luat borcanul si o lumanare si s-a dus la spatele casii si-l pitula. A fost vazut de un altul, ascunzand, care a si luat banii de acolo. Si uite-asa a mers din tata-n fiu."

Nea Rizea a sapat si el dupa bani, da’ la Ciresii 2 (pentru ca erau doi ciresi), pe Drumu’ Sarii. "Inainte timp, erau oameni care carau sare pe cai si se zicea ca se ascunsesera bani. Da’ n-am gasit nimic."

Pe drumul de intoarcere mai aflam cum ca tiganii din deal ar mai fi gasit fro 2 desagi cu aur.
Da’ vorba lu’ nea Rizea: omu’ face dintr-o nuca, lubenita.

IN MARUNTAIELE PAMANTULUI. La locul faptei, pe magura, santier in toata regula. Craterul se marise vizibil, in centru, cu aproape 3-4 metri, iar caterpilarul si exacvatorul erau la treaba. Tiganul oaches de-l cunoscuram cu o zi inainte ne indruma catre unul din sefii mai mici, pierdut in inima craterului si dand indicatii. "Mai la stanga, acolo... asa... Porneste cu lamele oblic sa nu te afunzi." Primitor, Ilarie, seful cel mic, ne spune ca sunt mai multi tigani, de prin trei judete ale Olteniei, care au strans bani, au cumparat teren si participa la lucru. Ospitalier, tiganu’ ne invita la o ciorba de pasare ce tocmai bolboroseste intr-un cazan mare deasupra jaratecului. Printre sorbituri ne spune ca n-au avut succes deloc. Un pic cam dezumflat de rezultat spune ca a investit multi bani. "Bani avem, ca au mai sapat unii si altii, dar cu sapele. Iti trebe bani ca sa faci ce facuram noi. Dar n-am gasit nimic." Stiau legenda. Nici vorba de harta. Doar povestea pe care o stiau de la bunici lor si din popor. Caterpilarul se opreste, iar tiganul oaches sare de colo, inhata de nici nu vezi unde un detector de metale si se afunda in inima craterului, doar-doar o auzi sunetul mult dorit, care i-ar duce la comoara. Aparatul se incapataneaza insa si tace. Nimic. Se schimba frontul de lucru. "Coboara, nea Gicule, tu aici, vezi sa nu te afunzi... stii cu lama... trage-l p’ asta cu sufa, sa ne mutam mai pe stanga..." Miscare de trupe din nou... Aparatul iar tace... Liniste... Se ridica toti in picioare, nerabdatori... Dezamagire... Mai toti se baga din nou pe la umbra, la racoare. Raman in soare, la munca, doar muncitorii de pe caterpilar si excavator, oameni ai locului, sefu’ cel mic si bucataru’ sef.

Ilarie e increzator. El e doar cautator de comori profesionist, a scormonit cu success maruntaiele Olteniei, dupa cocosei. "Am mai dezgropat comori, deja am dobandit o anume faima. Dar aici vom da lovitura cea mare", e atat de convins Ilarie. Poate ca stie mult mai mult decat arata... Poate ca partenerul lui are cu adevarat o harta a comorii, pe o biele batrana de caprioara, cum spun angajatii mai limbuti. Coboram magura si nu ne mira deloc sa vedem echipaj de politie asteptand parca sa se intample ceva pe deal. Asadar, exista si sperante oficiale legate de Dealu’ cu Negustori...

A fost odata o legenda. Legenda haiducilor olteni care au ingropat o comoara. Au fost odata vremuri cand oameni cu lopeti au pornit in cautarea ei fara nici un rezultat. Astazi, zeci de rromi olteni au reinviat legenda locului, stiuta din mosi stramosi, de la parinti si bunici si au pornit in cautarea aurului. Daca-i poveste, probabil ca nimeni nu va mai sapa timp de un secol dupa comoara. Daca-i adevarat, tiganii care vor gasi aurul vor fi si ei atunci parte din aceasta legenda.